Oameni
La finalul reprezentației, apare, ca din senin, în scenă cartea lui Michel Foucault, Istoria nebuniei în epoca clasică. (Editura Trei, ediția 2023). Pe parcursul spectacolului, Emma, îi pomenește, aparent în treacăt, pe Derrida, Baudrillard și Barthes. Pentru mine, deloc nume străine, pentru spectatorul obișnuit, fără preocupări în domeniul filosofiei, nume fără semnificație aparte; raportarea celui din sală la cele două momente ale spectacolului schimbă total percepția asupra întregului construct; nimic rău în acest aspect, dimpotrivă, diversitatea percepțiilor creează bază de dezbateri reale pe o temă extrem de actuală și cu consecințe nefaste asupra calității vieții tuturor: cât de mult ne schimbă viețile nebunia? Ca boală în sine, ca efect al unei adicții scăpată de sub controlul rațiunii sau ca semn al genialității, nebunia este din ce în ce mai des prezentă în viețile noastre. Fie avem pe cineva în familie atins de nebunie, fie am auzit de cineva care a înnebunit, sau aflăm despre faptele reprobabile comise într-un moment de rătăcire, cu toții știm că nebunia suscită atenția specialiștilor din diverse domenii (medicale și nonmedicale).
credit foto Flavius Partan
Când am văzut volumul lui Foucault pe scenă, am realizat că una din cheile de descifrare a spectacolului ține de o latură mai puțin vizibilă a acestuia și anume de stabilirea relației dintre controlul rațional al faptelor și acțiunilor noastre și calitatea vieții. Emma este o persoană cerebrală prin definiție, vrea controlul asupra propriilor gânduri (și emoții, implicit), limitează interacțiunile și reacțiile cu cei din jur până la deloc, tocmai pentru că nu reușește să dețină controlul în relațiile cu ceilalți. Obsesia devine rapid stăpânul minții ei și de aici până la dependența de droguri nu mai este decât un pas, unul foarte mic. Faptul că-și refuză emoțiile, le cenzurează până când nu mai poate, nu contribuie la creșterea calității vieții, dimpotrivă, o împinge spre consumul de alcool și droguri. Pe de altă parte, cele trei nume strecurate în replicile Emmei Duncan MacMillan au o legătură intrinsecă atât cu subiectul, nebunia ca efect al consumului de droguri, cât și cu maniera de abordare a subiectului. În fapt, cred că e vorba de o critică subtilă a dramaturgului la adresa societății contemporane, care a mutat discuția la un nivel exclusiv teoretic, când în realitate ar fi trebuit să găsească deja soluții practice la diminuarea numărul de dependenți de diverse substanțe. Astăzi avem o mulțime de teorii cu privire la nebunie – apariția și dezvoltarea ei – și prea puține tratamente specifice, care să ajute individul să se reintegreze în societatea din care face parte. Ne dorim fericirea cu orice preț, starea de fericire trebuie să fie permanentă; de asemenea, ne dorim să trăim cât mai mult, iar spaima de moarte generează adevărate psihoze. Una din cauzele eșecului societății contemporane? O spune și Foucault în studiile sale și împreună cu el toți ceilalți filosofi: îndepărtarea de credință, pierderea oricărui reper de viață sănătos din momentul în care ne-am refuzat dreptul la credință. Absența spiritului și a spiritualității din viețile noastre creează dezechilibre greu de rezolvat pe cale rațională, iar creșterea alarmantă a numărului de persoane dependente de droguri (folosesc cuvântul în sens generic) este unul din efecte.
DOCTORIȚA:
Minți ca să te protejezi pe tine sau dependența ta?
EMMA:
Nu e minciună.
E recunoașterea faptului că nu există niciun adevăr în esență.
Ai citit Foucault?
DOCTORIȚA:
Nu de curând.
EMMA:
Sau Derrida? Baudrillard? Barthes?
credit foto Flavius Partan
Emma, Foster, Mark, Paul și toți ceilalți aflați în sanatoriu sunt oamenii. Personalități foarte diferite, cu experiențe prea puțin asemănătoare, deși tiparul instalării adicției rămâne același. Cum și de ce ajung cu toții în clinică/sanatoriu e mai puțin important, în schimb contează cum li se schimbă comportamentul pe parcursul șederii acolo. Momentele de inconștiență sau de violență scăpată de sub control sunt de o intensitate greu de dus, mai ales că Horia Suru, regizorul spectacolului, a gândit montareatotul ca una în care spectatorii au rol activ, ei sunt acolo, printre bolnavi, pot dansa împreună cu ei, iau parte la ședințele de grup. Distanța dintre public și personaje este suprimată, pentru că toți se află în interiorul unui iglu imens, alb. Oamenii lui Duncan MacMillan sunt fragili, au nevoie de înțelegere, compasiune și asistență (medicală, socială etc.), ei au nevoie de ceilalți, de forța grupului, chiar dacă nimeni din comunitate nu este pe deplin vindecat. Dramaturgul a complicat și mai mult situația, dacă mai era nevoie, cu referința la Pescărușul lui Cehov. Emma se crede Nina, Foster e Treplev, iar doctorița e Polina Andreevna. Una din cele mai grele piese scrisă de Cehov, dar atât de plină de semnificații în ceea ce privește tema nebuniei. Nu e doar reverența lui MacMillan față de clasicul Cehov, ci găsesc aici o referință foarte subtilă la imposibilitatea noastră, a celor care trăim aceste vremuri, de a jongla cu planurile vieților noastre fără să ne pierdem echilibrul și rațiunea. Suntem din ce în ce mai asaltați de patimi și sarcini de lucru, încât pierderea rațiunii ne pândește la fiecare pas.
Deși scena este un spațiu concentraționar în sine, unul din care face parte și publicul, spectacolul are parte de o distribuție mai mult decât numeroasă. Așa a gândit Duncan MacMillan piesa, cu multe personaje, care se agită, se află într-o mișcare browniană, adesea necontrolată rațional. Spectacolul începe în foaierul teatrului, de unde se face ieșirea în afara clădirii, pentru ca intrarea direct pe scenă să se facă prin spate. E aici dorința regizorului de a scoate spectatorul din zona de confort, de a-i trezi curiozitatea, dar și intenția de a-i provoca o reflecție post factum, pentru că abia la ieșirea din sală mi-am dat seama că acest periplu social ține de relația artistului cu societatea în prezent, cum se raportează consumatorul de cultură la cei care produc cultura.
credit foto Flavius Partan
Un spațiu relativ mic, un cort alb, perfect alb, în mijlocul căruia tronează un podium, locul acțiunii sau polul acesteia la scenele în care personajele se mișcă în jurul lui. Nu știu câte repetiții au la activ actorii, dar se vede clar că au înțeles perfect circuitele aferente fiecărei scene, pentru că nu au fost bâlbe, nu s-au greșit ieșirile și/sau intrările în scenă, nu s-au călcat pe picioare ei între ei. Dincolo de faptul că e un spectacol cu foarte, foarte mult text – două ore în care replicile se succed cu o viteză uluitoare – avem de-a face și cu unul în care mișcarea are rol esențial. Pierderea controlului asupra propriului corp are dublă semnificație: Nina și toți ceilalți din Pescărușul își pierd rolurile; Emma, doctorița, Foster, Mark etc. sunt în diverse etape ale dezintoxicării, deci se raportează diferit la propriile corpuri, ceea ce trebuia reprezentat la nivel de mișcare într-un mod cât se poate de specific/autentic. Horia Suru a lucrat (pentru prima dată) cu Baczó Tünde, o coregrafă cu un simț scenic foarte puternic, care a înțeles perfect atât textul, cât și ideea regizorală; celor doi li s-a alăturat Cári Tibor, cel care a compus muzica spectacolului, care accentuează până la cotele paroxismului nebunia și pierderea controlului.
În distribuția spectacolului găsim actori cu care Horia Suru a mai lucrat: Bianca Temneanu, Mihai-Andrei Pleșa, dar și actori cu care e la prima colaborare. În rol(urile) principal(e) /o găsim pe Denisse Moise, o actriță care arde pe scenă, care joacă excelent pe granița dintre conștient – inconștient și reușește să deconstruiască nebunia ca stare din interior, scoțând la suprafață demoni de care altfel am fi prea puțin conștienți. Nu e credibilă în rolurile pe care le alternează, e ceva mai mult de atât. Nici ceilalți nu sunt mai prejos, semn că s-a lucrat mult la scenă cu toți, nu doar cu fiecare în parte. Trupei teatrului li se alătură în spectacol studenți de la facultatea de profil din Timișoara, care au astfel șansa să joace într-un spectacol foarte bun încă de la începutul carierei.
credit foto Flavius Partan
Locuri
Tandemul Adrian Damian (scenograf) – Horia Suru (regizor) e la al doilea spectacol. După Sub apă, unde scena era un uriaș bazin cu 12 m2 de apă, acum scena devine un uriaș cort alb, o trimitere directă la clinica de dezintoxicare, dar și la spațiul concentraționar în care se învârt cei care-și tratează adicțiile și aparținătorii acestora, care-și văd viețile date peste cap. Pentru cine n-a fost niciodată la Teatrul de Vest Reșița, scena este foarte mică și nici sala în sine nu e foarte generoasă. Să construiești o altă scenă, care să se ridice deasupra celei originale care se duce peste primele rânduri din sală (nu știu câți spectatori și-au dat seama că ei, de fapt, stăteau deasupra fotoliilor din sală) ține de geniul lui Adrian Damian, și-mi asum cuvântul geniu. Nu doar că a găsit soluții tehnici pentru viziunea lui Horia Suru, dar a făcut în așa fel încât actorii să se simtă bine în acest spațiu, să și-l însușească, să devină „acasă” pentru personajele pe care le alternează de la o scenă la alta. Podiumul în sine e o sumă de soluții inginerești care nu se văd, dar contribuie la dinamica spectacolului, care trebuie să aibă o viteză (mare) constantă. Așa că din podium se ridică (prin comenzi venite din exterior), în funcție de nevoie, plăci mai mari sau mai mici care devin mese, paturi sau scaune și care sunt manevrate de actori în timp ce-și spun replicile. Chapeau bas pentru această funcționalitate gândită în detaliu de Adrian Damian, profund impresionată de această funcționalitate pusă total în slujba spectacolului.
Cuvântul locuri din titlul spectacolului are o semnificație aparte. Duncan MacMillan are în vedere locurile/spațiile din mintea unei persoane aflată sub influența drogurilor, dar și locurile ca refugii, ca zone de regăsire, cele pe care le luăm în posesie din ce în ce mai greu. Într-o lume afectată profund de alienare, prin pierderea reperelor valorice, locurile devin spații personale, intime, dar extrem de greu de posedat, cu alte cuvinte, ceea ce înseamnă că ajungem din ce în ce mai greu să ne fie bine nouă cu noi înșine. Despre aceste locuri, din care fugim sau pe care le căutăm (uneori toată viața) este vorba în Oameni, locuri și lucruri, iar Horia Suru și Adrian Damian au redat o parte din aceste locuri folosindu-se de convenția teatrală, reverența lor în fața Thaliei.
credit foto Flavius Partan
Lucruri
Prea puține obiecte pe scenă, de fapt singurele lucruri sunt microfoanele, paharele de apă și hainele (plus cartea din finalul spectacolului). La ce lucruri se referă Duncan MacMillan? Ei bine, la cele la care trebuie să renunți atunci când vrei să începi o viață nouă. Și la cele de care te agăți atunci când ești în plin sevraj. Nicio madlenă proustiană în spectacolului teatrului reșițean, în schimb câteva lucruri care capătă semnificație multiplă, semn că suntem la teatru. În această mare absență a lucrurilor se ascunde reflecția – ce rămâne după noi, ce lăsăm în urma noastră, câte vieți am distrus etc. Într-o lume a materialității dusă la limita absurdului uneori, reflecția provocată de dramaturg capătă proporția unui pas (esențial) dintre cei 12 pe care trebuie să-i facă alcoolicul sau narcomanul în procesul de dezintoxicare. În această sărăcire creată intenționat se ascunde cheia transformării personale. Când n-o să mai fim dependenți de lucruri e timpul să înceapă evoluția personală.
Oameni, locuri și lucruri – Teatrul de Vest Reșița. Un spectacol care ne arată că se poate face teatru și pe scene (mai) mici, cu trupe mai puțin cunoscute. E de văzut/revăzut montarea lui Horia Suru; tandemul Suru – Damian demonstrează, încă o dată, că se poate face artă și în condițiile unui buget mai mult decât limitat, o performanță în sine care ar merita apreciată cum se cuvine.
Oameni, locuri și lucruri
de Duncan Macmillan
Echipa artistică:
Regia: Horia Suru
Decor: Adrian Damian
Costume: Alina Lățan
Muzica: Cári Tibor
Coregrafie: Baczó Tünde
Video proiecții: Electronic Resistance
Lighting Design: Ionuț Aldea
Asistență regie: Bianca Temneanu
Distribuția:
Denisse Moise: Nina Mihailovna Zarecinaia/Emma
Camelia Ghinea: Polina Andreevna/ Doctorița/ Terapeuta/Mama
Sevi Stan: Konstantin Gavrilovici Treplev/Foster/Infirmier
Mihai‑Andrei Pleșa: Boris Alexeevici Trigorin/ Infirmier/Mark (pacient)
Sorin Fruntelată: Ilia Afanasievici Samraev /Paul (pacient)
Marius Tudor: Piotr Nikolaevici Sorin/ Sorin (pacient)/Tatăl
Ana‑Maria Cizler: Irina Nikolaevna Arkadina/Asistentă 2/Maria (pacientă)
Bianca Temneanu: Iakov/dansator/ Iulia(pacientă)/dansator
Andrada Samoilă: Mașa, Asistenta 1/Laura (pacientă)
Alexandru Moldovan: Semion Semionovici Medvedenko / Infirmier / Toma (pacient)
Alte roluri: Theodora Afrim, Marius Caraiman, Gabriel Cioclei, Nadina Druța, Flavius Hudișteanu, Vanessa Ifrim, Andrei Indricău, Christine Manoilă, Roxana Mircea, Alisiya Yesman, Anastasia Petra Roiban
Echipa tehnică:
Regie tehnică: lie Stănescu
Sunet: Adrian Buhăceanu
Manipulanți decor: Mirel Lovin și Gabriel Pădurariu
Recuzită și costume: Ștefania Achim
Afiș: Piperius | Foto afiș: Flavius Părțan
