Fără egal printre prinți. Viața și epoca lui Soliman Magnificul. O analiză

Kaya Șahin este profesor de istorie otomană și eurasiatică la Ohio State University și director-adjunct al Departamentului de Strategii Globale și Relații Internaționale din cadrul aceleiași universități. A predat și la Indiana University, Bloomington, fiind unul dintre cei mai renumiți otomaniști contemporani.

În 2023, publica Peerless among Princes: The life and times of Sultan Süleyman, volum tradus în limba română de David-Linus Neagu la Editura Humanitas, în anul 2026, cu titlul Fără egali printre prinți. Viața și epoca sultanului Soliman. Cartea este structurată în șapte mari capitole, fiecare corespunzând unei anumite etape a vieții sultanului și începând cu povestea familiei sale. După cum se amintește și în titlu, lucrarea istoricului Kaya Șahin depășește statutul de biografie și surprinde, corelând faptele existenței lui Soliman cu cele petrecute în epoca sa, surprinzând elemente de statalitate, economie, cultură și relațiile cu statele supuse, în principal cu cele creștine. O analiză complexă a unei perioade istorice cu foarte multe nuanțe ale schimbării, acest secol al XVI-lea, considerat a fi unul de tranziție spre premodernitate sau modernitate timpurie. Din aceste motive, cartea poate fi considerată și o istorie a ideilor, a mentalităților, depășind simpla înșiruire cronologică a întâmplărilor vieții unuia dintre cei mai cunoscuți sultani otomani.

Soliman Magnificul este personajul și personalitatea istorică despre care s-a scris încă din timpul vieții. Sursele istorice din acele timpuri nu încetează să îi surprindă pe istoricii contemporani care sunt în căutarea înțelegerii unuia dintre cei mai renumiți șefi de stat. S-a scris mult despre domnia sa, care a și avut o durată semnificativă – din 1520 până în 1566 – tocmai de aceea una dintre primele întrebări ale autorului este: De ce avem nevoie de încă o biografie a lui Soliman?, iar răspunsul constă chiar în sursele folosite și care stau la baza acestei noi lucrări, mai ales că istoricul reușește să coreleze scrierile vechi cu cele recente și să ofere o imagine și mai amplă asupra unei epoci și a personajului aflat în centrul său. Pe de altă parte, Kaya Șahin stabilește cu claritate obiectivul central al cercetării sale:

de a restabili locul lui Soliman printre personalitățile marcante ale secolului al XVI-lea. Nu este vorba doar de a-i face dreptate lui Soliman și moștenirii pe care a lăsat-o în urmă. Mai degrabă este vorba despre prezentarea unei istorii complete a modernității, de la ascensiunea unei forme de capitalism comercial până la apariția unor noi state și administrații, care nu poate fi prezentată fără a-i include și pe actorii politici din afara Occidentului.

Contextul istoric în care ajunge la putere Soliman era unul extrem de complex, atât în planul politicii interne, cât și în cel al politicii externe. Imperiul Otoman fusese o mare putere secole la rând, fiind un stat a cărui putere se baza pe armată, o instituție esențială, un adevărat stâlp. Însă, un rol foarte important îl juca și haremul, o instituție în sine greu înțeleasă în sfera de putere occidentală, dar care cuprindea și forma relații de putere. Spre deosebire de multe alte state ale vremii, în Imperiul Otoman nu era stabilit un sistem de succesiune la tron, ci băieții sultanului ajungeau, de cele mai multe ori, la fratricid, gesturi de o violență extremă, pentru a accede la putere. Semnificative erau și cazurile de patricid sau încercare de patricid, pentru a grăbi preluarea puterii politice. Încă de la cele mai fragede vârste, prinții trăiau cu frica eliminării lor, iar Soliman nu face excepție. Strănepot al cuceritorului Constantinopolului, al sultanului Mahomed al II-lea, nepot al sultanului Baiazid al II-lea și fiu al lui Selim, Soliman primește, încă din copilărie, o grea moștenire și responsabilitate: aceea de a se forma ca un viitor sultan, dar și frica pentru propria sa viață în fața verișorilor și fraților săi care doreau tronul. Ulterior, odată cu trecerea timpului, avea să se dovedească foarte clar că Soliman, deja sultan și cu o putere imensă, avea să se teamă pentru aceleași lucruri de fiii săi, al căror obiectiv rămânea tot puterea. Astfel, nici asasinatele fiilor ordonate de tați nu erau o raritate, iar această practică se aplică și în cazul acestui sultan.

Soliman s-a născut cu dreptul de a deveni sultan. Spre deosebire de rivalii lor din Răsărit și Apus, în primele secole ale istoriei lor, otomanii au avut o abordare aparte în ceea ce privește succesiunea dinastică. Aceștia au urmat două principii legate unul de celălalt, însă, aparent și contradictorii. Primul stipula că orice prinț avea drepturi egale de a accede la tron, aceasta fiind o practică întâlnită printre turci și mongoli. Cel de-al doilea prevedea că un singur prinț putea deveni sultan, aceasta fiind diferența dintre otomani și practica turco-mongolă.

Soliman s-a născut în Trapezunt ca fiu al lui Selim, care ocupa funcția de sangeac-bey, și al uneia dintre concubinele sale, Hafsa, care i-a rămas fiului său aproape până la finalul vieții ei, având o influență majoră la curtea sultanală, pe alocuri influențând unele dintre deciziile fiului său. Copilăria și-a petrecut-o sub atenta îngrijire a haremului și grija unui tutore, dator să îl învețe primele lucruri importante în formarea sa. Primul prag existențial al prințului a fost circumcizia, despre care aflăm din volum că începând de la jumătatea veacului al XV-lea, circumciziile au devenit mai importante decât nunțile pentru dinastia otomană, un eveniment marcat de festivism, salutat de însuși bunicul său, sultanul Baiazid al II-lea, care a trimis daruri pe măsura grandorii evenimentului. Circumcizia făcea trecerea de la copilărie la adolescență, adică intra în etapa în care își putea pune bazele propriei case. Prioritară rămânea în continuare formarea sa intelectuală, având parte de o educație elitistă, specifică succesorilor la tron. Încă din acea perioadă, a devenit vizibilă pasiunea sa pentru poezie, pasiune pe care și-a păstrat-o până la finalul vieții. În aceeași măsură, practica vânătoarea, iar tatăl său l-a obișnuit cu gradele militare și cu tot ceea ce însemna ierarhia și viața militară. Era esențial să cunoască dedesubturi pentru a ști cum să se adapteze în funcție de cei pe care îi avea în fața sa. Urma să domnească peste un imperiu imens, caracterizat prin pluralitate și diversitate.

În timp ce Soliman era lăsat ca înlocuitor al tatălui său în Trapezunt, numit guvernator în Caffa, deci odată cu intrarea sa în administrația otomană, tatăl său, Selim, pregătea o confruntare militară împotriva tatălui său, sultanul Baiazid al II-lea. Doar că trupele lui Selim sunt zdrobite de cele ale sultanului și, mai mult, cel din urmă l-a chemat pe Ahmet, un alt fiu al său, pentru a abdica în favoarea sa, dar ienicerii l-au respins categoric pe Ahmet, iar șansele la tron rămâneau de partea lui Selim. Multe presupoziții s-au făcut despre relația lui Selim cu fiul său Soliman. Pe baza documentelor, cel mai probabil, cel dintâi avea o atitudine destul de posesivă și autoritară față de fiul său, pe când Soliman, cel puțin în tinerețe, îi purta un mare respect sau poate chiar frică.

Primele săptămâni la tron au fost pentru Soliman o adevărată provocare. De la așezarea curții, deciziile politice și militare, organizarea haremului de care se ocupa în special mama sa, toate acestea l-au încurajat că era timpul să iasă din umbra tatălui său și să își construiască propria sa reputație. Într-un imperiu în care războiul era totul, instrument cultural, economic, politic, noul sultan își dă seama că numai un succes militar răsunător îi poate consolida poziția. Din acest motiv, în 1521 pornește în campanie militară și asediază Belgradul.

Într-adevăr, aceste mărturii dau impresia că Belgradul a fost principala țintă a campaniei de la început și că Soliman a luat toate deciziile importante de unul singur. Ele subliniază deseori că, în timp ce ilustrul străbunic al lui Soliman, Mahomed II, nu a reușit să cucerească Belgradul în 1456, strănepotul său a dus această misiune la bun sfârșit, aducând la Constantinopol tunurile lăsate în urmă în timpul retragerii armatei lui Mahomed II.

Belgradului i-a urmat Rodosul, iar odată cu această nouă victorie militară și cucerire teritorială, se produce și schimbarea în raportarea la sultan. Textele europene și cele musulmane își schimbă tonul, tânărul sultan necunoscut și neexperimentat devenea liderul de stat care se putea adresa prin scrisori monarhilor lumii de la egal la egal. În ceea ce privește viața sa privată, sultanul a trebuit să se supună, cel puțin aparent, cutumelor și regulilor curții, dar, în același timp, se reliefează figura sa de soț, iubitor cu adevărat al unei singure femei, al celebrei Hürrem. În această perioadă, Hafsa cunoaște o ascensiune fulminantă la curte și începe să își semneze scrisorile ca «valide-i sultan», adică mama sultanului.

În perioada 1525 și 1533 se produce o creștere exponențială a puterii lui Soliman, își arogă puterea absolută și face schimbări și în interiorul aparatului de stat. În 1526 pornește iarăși spre centrul Europei, iar de această dată reușește să înfrângă Regatul Ungariei în bătălia de la Mohács. Dincolo de o victorie militară semnificativă, această campanie militară a fost și momentul nașterii unor noi mituri despre sultan. În mijlocul soldaților săi pe câmpul de luptă parcă nimic nu îl putea atinge, ieșind biruitor. Intrarea triumfală în Buda marchează sfârșitul unei adversități de secole și a unui triumf. Regele maghiar Ludovic murise pe câmpul de bătălie. Doar că acest sfârșit marca începutul unei lungi vitregii cu habsburgii, de care îi diferențiau, în primul rând, o viziune imperială diferită.

În perioada maturității, încadrată de istoric între 1533 și 1553, Soliman începe să înțeleagă fisurile din administrația de stat care îi pot zdruncina domnia și trece la eliminarea acestora, chiar dacă aceasta însemna ordonarea unor asasinate chiar ai unor foști apropiați. În aceeași măsură, ambițiile militare, politice și teritoriale ale sultanului cresc, ceea ce duce la purtarea unor războaie grele și costisitoare. Aceasta este perioada în care se îndreaptă și spre Țările Române, purtând o campanie împotriva domnitorului moldovean Petru Rareș și pentru că spațiul românesc ocupa un teritoriu critic pentru securitatea statului otoman și pentru controlul Mării Negre, precum și al rutei comerciale nord-sud. În plan personal, după moartea mamei sultanului, Hürrem a devenit cea mai influentă femeie a dinastiei otomane.

Ultimii ani ai vieții și ai domniei, 1553 și 1566, a implicat marii complicații în plan statal, dar și personal. Soliman trece la eliminarea fiilor considerați uzurpatori. Astfel, în octombrie 1553, prințul Mustafa a fost ucis, fiind sugrumat în cortul tatălui său din tabăra armatei. Sultanul se vedea din ce în ce mai slăbit, fiind și bolnav, iar tronul începea să îi devină din ce în ce mai amenințat. Din acest motiv, face mari eforturi, mai ales în ultimii ani, de a apărea în public cât mai vioi și mai sănătos cu putință, pentru a elimina zvonurile despre bolile sale.

Problemele de sănătate ale lui Soliman au continuat să constituie un motiv de îngrijorare pentru apropiații săi și pentru sultan însuși. Soliman a făcut tot ce a putut pentru a infirma zvonurile despre moartea sa iminentă.

Moartea lui Hürrem, războiul civil dintre fiii săi și problemele statale nu i-au oferit lui Soliman un sfârșit liniștit. Chiar și moartea din noaptea de 5 spre 6 septembrie 1566 a trebuit să îi fie ținută discretă cât mai mult timp cu putință pentru a preveni agitația și jaful care ar fi pus stăpânire pe tabără. Odată cu dispariția sa fizică, a luat amploare lupta dintre mit și realitate, dintre personalitate și personaj. Domnia de 46 de ani i-a dat ocazia de a-și construi o imagine puternică, nemuritoare, care tronează și astăzi la loc de cinste. I-au fost construite statui, pagini de manual școlar, chiar nave care fac referire la supranumele sale. Mai mult, în sud-estul Europei, nordul Africii, Orientul Mijlociu și sudul Asiei se difuzează un serial realizat după viața sa. Soliman este întruchipat ca o figură tragică, un cârmuitor a cărui domnie a fost plină de intrigi de curte și un îndrăgostit și un tată care, deseori, nu a fost fericit și nici împlinit. Astfel, cartea de față este și un prilej de reflecție la întrebarea: ce a rămas azi din imaginea lui Soliman Magnificul?

În concluzie, volumul Fără egal printre prinți. Viața și epoca lui Soliman de Kaya Șahin reprezintă mai mult decât o simplă biografie a sultanului Soliman Magnificul, constituindu-se într-o amplă analiză a lumii otomane din secolul al XVI-lea și a transformărilor care au marcat începuturile modernității. Autorul reușește să surprindă complexitatea personalității lui Soliman, aflat la intersecția dintre mai multe identități: conducător militar, om politic, protector al culturii și figură profund marcată de tensiunile vieții de curte și ale propriei familii. Prin utilizarea unor surse diverse și prin reinterpretarea critică a acestora, Kaya Șahin reconstruiește nu doar imaginea unui mare sultan, ci și mecanismele de funcționare ale Imperiului Otoman, relațiile sale externe și dinamica puterii interne. Cartea oferă o perspectivă echilibrată asupra raportului dintre mit și realitate, demonstrând că moștenirea lui Soliman continuă să influențeze memoria colectivă și imaginarul istoric până în prezent.

Fără egal printre prinți. Viața și epoca lui Soliman de Kaya Șahin