Pierderi – Charlotte McConaghy, „Un țărm sălbatic și întunecat”

Romanul Un țărm sălbatic și întunecat de Charlotte McConaghy a fost publicat în anul 2025 la Editura Trei, în traducerea din limba engleză a Elenei Marcu, în colecția Fiction Connection. Organizat ca un dosar sau ca o colecție de perspective asupra ultimelor săptămâni pe o insulă pustie, romanul acesta reflectă o temă des întâlnită în proza actuală, anume criza climatică în urma încălzirii globale, în linia unui postumanism caracterizat de responsabilizarea omului față de acțiunile sale asupra mediului.

Pentru exemplificare, este aleasă o insulă pustie situată între Tasmania și Antarctica, pe care au funcționat până de curând o bancă experimentală de semințe și un far și care are un trecut întunecat, dominat de cruzimile vânătorilor de balene din secolul al XIX-lea. Din toată echipa de cercetători, pe insulă nu se mai află decât patru dintre membrii unei familii, a căror sarcină este sortarea semințelor în vederea evacuării, fiindcă nivelul oceanului crește și insula se scufundă cu repeziciune. Salvarea unei femei după un naufragiu provocat de o furtună devastatoare declanșează confruntarea personajelor cu trecutul și cu demonii interiori, fiindcă fiecare a experimentat diferit pierderea unei ființe iubite, mamă, soție sau prieten, iar acum se află în situația de a-și pierde căminul. Femeia salvată, la rândul ei, trăiește urmările pierderii casei în care și-a pus toată viața, dar și ale dispariției soțului, pentru care a întreprins această călătorie periculoasă. Gestionarea tuturor acestor forme de pierdere, laolaltă cu dinamica relațiilor de familie constituie substanța poveștii care se află în centrul romanului, iar șirul de drame culminează cu sacrificiul femeii, Rowan, pentru salvarea unei vieți și, prin aceasta, a viitorului familiei.

Partea cea mai interesantă a cărții este dedicată insulei în sine, cu sălbăticia și măreția ce amintesc de romanele de explorare și de aventuri din secolul al XIX-lea, prin trimiterile la vânătorii de balene și prin descrierea naturii dezlănțuite. Adăpost al unei flore și al unei faune bogate, ce se reface după exploatarea sângeroasă din trecut, insula cade victimă inundațiilor provocate de creșterea apelor, ca urmare a încălzirii globale. Moartea este prezentă sub multe forme și este acut resimțită de toți rămași în viață și cărora li se pare firesc să comunice cu spiritele ce bântuie locurile. Dramatismul și tragedia domină, iar scene precum saltul spectaculos al balenei în apropierea ambarcațiunii în care se află Raff și Rowan sau salvarea balenelor eșuate oferă poveștii profunzime.

Pe lângă Rowan, protagonista, se remarcă cei trei copii de pe insulă, care nu-l mai au decât pe tatăl lor, Dominic, și care s-au adaptat la viața izolată de aici. Sensibili, inteligenți, sunt deosebit de receptivi la atmosfera întunecată din jurul lor și la pericolul iminent la care sunt expuși, iar ruperea punților de comunicare cu un tată prins în trecut, în moartea soției, îi obligă să găsească soluții neobișnuite de a face față propriilor drame: Fen se refugiază în comuniunea cu balenele de pe insulă, trăind în mijlocul lor și încercând să se adapteze cât mai bine la o viață printre ele; simțind presiunea de a-și ține familia unită și durerea de a fi rămas fără mamă, Raff trece prin crize de furie pe care le rezolvă la sacul de box; Orly, cel mai mic și cel mai sensibil, este atât de atașat de plantele de pe insulă și de misiunea stației experimentale, încât vorbește cu vântul și ajunge la gesturi necugetate.

Dominic se dorește a fi un personaj complex, împărțit între tragedia din trecut, pe care nu a reușit să o depășească, responsabilitățile față de echipă și de banca de semințe, sarcinile ce țin de supraviețuirea în mediul acesta deosebit, dar ostil, și grija față de copiii săi, pe care-i iubește aproape cu disperare, dar pe care simte că i-a dezamăgit. Pentru el, Rowan, femeia adusă de ape, reprezintă vindecarea, maturizarea emoțională și curajul de a înfrunta demonii, pe care soarta i le verifică la final, când o nouă tragedie îi apare în cale.

Prin Rowan, povestea capătă profunzime și intensitate, fiindcă firelor narative ale ecologiei, aventurii și relației părinți-copii li se adaugă nuanțele detectivistice și iubirea, îmbinate cu un fatalism cu aer de tragedie greacă. Dincolo de singurătatea și pierderile care i-au marcat viața înainte de a veni pe insulă, prin Dominic și copiii săi, femeia descoperă ce înseamnă să facă parte cu adevărat dintr-o familie, cum să deosebească adevărul de aparențe și că a-i pune pe cei dragi înaintea ta este un gest firesc pentru o iubire autentică.

Deși nu mai este nici o îndoială pentru cititor, scriitoarea subliniază în „O notă privind acest loc” faptul că adevăratul personaj al cărții este Shearwater, pentru care a folosit drept model insula Macquarie, situată în apropierea Antarcticii, cu o stație de cercetare australiană:

„Culorile și texturile, mirosurile, sunetele și senzațiile pe care am vrut să le surprind în această carte s-au aflat în centrul experienței mele de pe Macquarie. Ce am simțit pășind în acest loc sălbatic și uimitor, deopotrivă izolat și plin de viață, un personaj în sine al poveștii? Secretul a constat, pentru mine, în redarea adevărului despre flora bogată a insulei, despre viața sa sălbatică și extraordinară și despre clima sa unică” (p. 396).

Conținutul narativ se sprijină pe unele corespondențe, ce îi îmbogățesc sensurile: victimelor din trecutul insulei, ale vânătorilor de balene, le corespund victimele din rândul cercetătorilor de la banca de semințe, focului care i-a distrus casa lui Rowan îi corespunde apa ce scufundă insula, pădurea de acasă, atât de dragă protagonistei, cu eucalipții ei de zăpadă, se regăsește în pădurile de alge din jurul Shearwater, dramele acestei familii, pe punctul de a se destrăma, se oglindesc în drama ecosistemului de aici, aflat în pragul dispariției. În plus, fiecare față a poveștii este pusă în lumină în mod diferit de perspectivele personajelor, în capitolele dedicate, la fel cum, pe vremuri, lumina farului scotea din întuneric, în unghiuri diferite, apele agitate ale aceluiași ocean.

Că nu totul este pierdut, că viața se poate reconstrui din ruine, că rănile se pot vindeca, toate acestea sunt sugerate de imaginea puiului de albatros în cuib, supraviețuitor al furtunii alături de părinții săi, și de încrederea lui Fen ce-și consolează la plecare tatăl doborât de durere, după „furtuna” care fusese viața lor până atunci.

Ce pune romanul cel mai bine în evidență este răbdarea necesară procesului de cunoaștere adevărată: Rowan are nevoie de răbdare pentru a-și da seama de bogăția insulei, Dominic, Fen, Raff și Orly au nevoie de răbdare pentru a învăța să comunice din nou unii cu alții, după moartea celei care le-a fost mamă și soție, păsările, animalele și plantele de pe insulă se vor adapta încetul cu încetul la viața ce urmează invaziei apelor, iar cititorul descoperă rând pe rând, cu aceeași răbdare, multiplele sensuri ale cărții de față.

„Munți înalți și înverziți, cu vârfurile învăluite într-o ceață cenușie. Stânci abrupte. O senzație de preistorie. Un sentiment copleșitor de străvechi, de timp și de ceva înfricoșător. Cred că datorită tuturor acelor oase și sângeriului algelor, nisipului negru, culorilor, izolării și stranietății animalelor, ceții, acest loc mă impresionează și, în ciuda frumuseții sale, mă înspăimântă” (p. 65).

„Mă gândesc ce înseamnă să nu ai nimic și cum te poate afecta asta. Cum te poate paraliza. Am fost paralizată o vreme. În adâncul celulelor mele eram inertă, eram pierdută. Până când m-am urcat pe acel vas ca să vin aici. Iar acum simt că, dacă mă opresc din mers, chiar și pentru o secundă, voi pieri” (p. 84).

„Doamne! Dacă până acum credeam că am văzut multe animale, se dovedește că n-am văzut nimic prin comparație cu locul în care m-au adus. Mii de pinguini, atât regali, cât și imperiali, cârâind, țipând și trăncănind. Foci-elefant uriașe, fie întinse pe nisip, scărpinându-se pe burțile grase cu ghearele sau aruncându-și nisip pe blană, fie coborând în apă, exersându-și abilitățile de luptă cu strigăte și bolboroseli puternice. Zgomotul este uluitor; nu am mai auzit niciodată așa ceva. Nu e sinistru și apăsător, cum era vântul, ci sălbatic și plin de viață. Nu mă pot abține să nu râd de uluire, să nu mă minunez. Aici și culorile par mai bogate, nisipul, mai negru, munții, de un verde mai intens, algele, mai sângerii, iar culorile pinguinilor sunt atât de vii, atât de intense, că parcă ar flutura steaguri spre noi, strigând cu bucurie: Iată-mă!” (p. 158).

Un țărm sălbatic și întunecat de Charlotte McConaghy