O Antigonă modernă

A Treia Țară, romanul scriitoarei venezuelene Karina Sainz Borgo, trăitoare în Spania din 2006, este o carte dură despre o comunitate la fel de dură. În centrul ei, două femei destul de diferite, dar complementare în hotărârea lor de a supraviețui, demonstrează că pot salva, chiar și în condiții extreme, bucuria de a trăi cu rost, demnitatea umană, inclusiv demnitatea celor care părăsesc definitiv această lume.

Angustias, naratoarea la persoana întâi și Visitacion Salazar, femeia care pregătește și înmormântează după datină trupurile celor decedați, se întâlnesc și ajung să lucreze împreună în Mezquite, o localitate rurală de graniță, marcată permanent de conflicte violente între civili, primărie, traficanți și bandele de mercenari sângeroși. Toate evenimentele din roman se desfășoară pe fundalul unei epidemii care îi silește pe oameni să fugă, încercând să-și salveze viața și să-i protejeze pe cei dragi. Molima care-i înspăimântă seamănă, până la un punct, cu orbirea din celebrul roman eseistic al lui Jose Saramago; în cartea Karinei Sainz Borgo, boala îi face pe oameni să-și piardă brusc memoria, uitare care-i fragilizează și le destramă relațiile cu familia, cu ceilalți semeni, inclusiv relația cu sine, cu propria conștiință identitară.

La începutul cărții, din perspectiva lui Angustias, cititorul află în ce constă această epidemie misterioasă, inclusiv despre existența unui cimitir numit simbolic A Treia Țară, în care Visitacion Salazar decide, împotriva tuturor interdicțiilor din partea primarului și a clanurilor mafiote, să le permită oamenilor să-și îngroape și să-și jelească morții.

Spre acest cimitir și spre această femeie curajoasă se îndreaptă, de fapt, Angustias și Salveiro după ce pruncii lor, gemeni, nu rezistă drumului, fugii părinților din orașul cuprins de molimă. Într-o manieră aparent neutră, albă, frustă, Angustias descrie succint căsnicia cu Salveiro, nașterea prematură a gemenilor, instalarea epidemiei, hotărârea de a fugi, drumul chinuitor, dezumanizarea semenilor în condiții de supraviețuire extreme, moartea copiilor, așezați apoi într-o cutie de pantofi. Precaritatea unei astfel de vieți scoate din oameni fie ceea ce au mai rău, fie ce au mai bun.

Cei pragmatici fură, speculează, pun presiune pe cei vulnerabili sau chiar îi elimină fără nicio remușcare.

Într-o astfel de lume în degringoladă, sub arșița care lichefiază totul în jur, se ridică această Antigonă pe stil nou, femeie solidă la propriu și la figurat, aflată la vârsta sexagenară, dar de o vitalitate fizică și morală ieșită din comun. Visitacion luptă pentru pământurile în care sunt îngropați morții și pentru dreptul celor vii de a-i îngropa și de a plânge la căpătâiul lor. Nu refuză pe nimeni și nu ia plată dacă omul e prea sărac să o facă. Inițial, Visitacion avea „o bucățică de teren în cimitirul central”, dar o iarnă aspră, cu inundații, a scos morții din Mezquite la suprafață și a fost necesară mutarea lor:

„Toți sunt revoltați. Îi deranjează că mi-am adus morții în locul ăsta… Las Tolvenaras nu aparține nimănui. E al Gloriei, al copiilor tăi, al tuturor care odihnesc aici… Ei sunt stăpânii acestui lor! Nu Abundio, nu preotul! Nici măcar eu! Ei sunt! Pământul ăsta e al morților!” (pag. 149-150)

Pământul morților. Dorit de toți, de la autoritățile locale la mercenari. Toți le presează pe Visitacion și pe Angustias, asistenta ei, amenințându-le cu bătaia și cu moartea. Este, fără îndoială, un cimitir ilegal dacă îl raportăm la normele juridice, dar un teren sacru după normele moralei nescrise. Fiecare mort este spălat și îmbrăcat de mâinile pricepute ale acestei femei pe care nu o mai sperie nimic. Din poveștile-frânturi spuse lui Angustias, cititorul reușește treptat să-i contureze biografia: încă din copilărie, Visitacion ajuta legiștii la morgă, iar la 15 ani a făcut singură prima autopsie, hotărând ulterior că acesta va fi jobul ei sau, mai bine zis, menirea: „Am fost prima femeie asistent legist din Mezquite. M-au trimis să studiez în capitală.” (pag. 124)

După ce s-a pensionat, și-a făcut propriul cimitir. Întrebată dacă a avut nevoie de documente, Visitacion răspunde, cvasiironic: „Nu-mi trebuie documente. Am învoire de la Cel de Sus.”

În a doua jumătate a cărții, evenimentele violente se intensifică, poveștile personajelor din prim-plan și din plan secund reconstituie existențe marcate de traume, de alegeri neinspirate, dar mai ales de moarte. Moartea pândește perfidă la orice colț, e percepută ca o normalitate cotidiană, inclusiv de către copii:

„Pariurile, traficul cu animale, reglările de conturi între bandele de delincvenți îi condamnaseră pe locuitorii din Nopales să trăiască închiși în case, temându-se și de localnici, dar și de venetici. Cu excepția arenelor de cocoși, Nopales ducea lipsă de aproape tot. Nu existau nici dispensar, nici școli. Pe copii îi trimiteau la Mezquite sau la Villalpando, deși mai toți se lăsau de școală și deveneau sicari (n. n. sicario înseamnă „asasin plătit”). Nu știau să citească, dar despre moarte știau tot.” (p. 174)

A Treia Țară nu este, totuși, o carte întunecată. Licărirea de umanitate, ajutorul dezinteresat, amintirea unei vieți odinioară normale, umorul – fie el și grosier – îi ajută pe unii dintre oameni să reziste și să trăiască sau să moară cu demnitate.

Cartea are, de asemenea, potențial cinematografic, grație nu doar subiectului, ci și organizării materialul narativ: evenimențial condensat în enunțuri lapidare, dialoguri în care componenta nonverbală și cea paraverbală sunt ingenios combinate, capitole scurte, construite pe alternanța dintre planurile temporale.

Finalul focalizează atenția asupra protagonistei. Ca și celebrul personaj al lui Sofocle, Visitacion își va apăra cimitirul, morții și principiile până la ultima suflare. Are deja cine să-i preia misiunea. Inițial, asistenta sa acceptă pentru că își dorea să rămână în preajma gemenilor îngropați în cimitirul ilegal. Angustias realizează ulterior că, într-o lume marcată de cruzime și de corupție, lecțiile primite de la Visitacion sunt esențiale pentru a-și găsi scopul, rostul propriei existențe.

A Treia Țară de Karina Sainz Borgo