Crize și soluții la feminin – Emi Yagi, Jurnalul unui vid

Romanul cu care a debutat Emi Yagi în anul 2020, câștigător al Premiului Osamu Dazai, a fost tradus din limba japoneză de Magdalena Ciubăncan și publicat, în anul 2026, de Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei. Cu un fir narativ simplu, concentrat asupra protagonistei, dar cu implicații profunde, pe măsură ce textul ajunge la cititor, cartea se constituie în rechizitoriul unei societăți dominate de singurătate, în care femeile, în special, sunt supuse unei presiuni constante și acasă, și la muncă, în care așteptările sunt mari, iar sprijinul și empatia sunt greu de găsit.

Shibata reprezintă un răspuns, o ripostă feminină la toate acestea. Dacă de la prima slujbă a plecat, ca reacție la condițiile de muncă, la a doua, după ani de zile în care colegii se așteaptă să îndeplinească sarcinile inferioare numai pentru că este femeie, trebuie să găsească altă soluție. Iar aceasta i se prezintă, într-un moment de exasperare, sub forma unei sarcini fictive, pe care paginile care urmează o documentează îndeaproape. „Vidul” diaristic nu este doar în pântecul ei, ci și în viață și în societatea dominată de aparențe și de stereotipuri:

„Oamenii se mișcau alene, asemeni unui banc de pești, iar în respirația lor îmbibată de alcool înotau amintiri ce rulau la nesfârșit și bârfe, nemulțumiri fără concluzie, dorințe expuse fără rețineri, ispite fără viitor” (p. 86-87).

Cu ironie și umor, Shibata notează progresul sarcinii, precum și reacțiile colegilor, cu satisfacția secretă de a fi găsit la pretențiile lor o soluție care chiar funcționează. Treptat însă, granița dintre iluzie și realitate se estompează și ne dăm seama că această soluție nu a fost întâmplătoare, sub presiunea momentului, ci vine dintr-o dorință secretă, profundă. Își dorește acest gen de apropiere, dar se teme și, cumva, parcă nu știe regulile adevărate ale jocului:

„Am trecut de treizeci de ani și pentru prima oară mi-am dat seama că nu știu cele mai elementare lucruri” (p.18).

La un moment dat, iluzia pe care vrea să o creeze devine atât de puternică, încât, deși cunoaște adevărul, cititorul nu se poate opri să nu-și pună întrebări.

Secretul pe care îl ascunde Shibata o izolează de ceilalți, pe care-i analizează prin transparența dură a sticlei unui acvariu sau a unei vitrine, dar și cu amărăciunea parcă superioară de a fi fost nevoită să apeleze la o astfel de soluție, de care cei din jur nu sunt în stare să-și dea seama:

„ … pluteam singură într-un anotimp și într-un loc care nu existau pentru nimeni altcineva” (p. 54).

Interesantă este de asemenea pentru ideea cărții analogia pe care autoarea o face între vidul la care se raportează protagonista și specificul noului loc de muncă, anume fabricarea de tuburi goale de carton, un proces de care Shibata se arată fascinată.

„Și totuși, scena avea ceva de ritual magic. Fâșiile lungi de hârtie, ca niște panglici, alergau fără oprire prin mecanism, îndreptându-se mereu către acel tub de fier ce nu ascundea, la sfârșit, decât un gol” (p. 68).

„Cuvintele chemau alte cuvinte și în aer plutea senzația că, mai devreme sau mai târziu, avea să înceapă o poveste. Miezul gol era numai bun pentru asta, pentru că urma să fie umplut cu o poveste. Prin atelierul întunecos trecea în fugă o vrajă subțire” (p. 176).

În același timp cu jurnalul sarcinii fictive, Shibata dezvăluie relația femeilor cu maternitatea, cu propriul corp, cu familia și acuză diferențele în responsabilitatea față de aceasta din urmă dintre soț și soție. În plus, ea riscă să fie privită cu suspiciune, cu milă sau chiar cu condescendență în momentul în care se află că-și asumă statutul de mamă singură, necăsătorită. Însă este o femeie capabilă să înfrunte lumea, mai mult, să pună la cale noi moduri de a se proteja și de a profita de ceea ce i se oferă:

„Am căutat destul de multe informații despre grădiniță. Și despre sistem, și despre subvenții. Mă descurc mai bine acum decât data trecută, nu-i așa? M-am gândit că, dacă e să ajung uitată pe undeva, într-un loc fără nici un rost, mai bine să-mi iau viața în propriile mâini, chiar dacă e o minciună. Fie că sunt singură, fie că sunt cu cineva. Chiar și dacă lumea întreagă s-ar întoarce împotriva mea” (p. 226).

Subtilă și complexă, cartea aceasta pune în evidență inteligența eroinei de a identifica o soluție inedită la multele probleme cu care se confruntă femeile, subliniind în același timp necesitatea acestora de a nu accepta dificultățile și de a nu se conforma așteptărilor exagerate ale celorlalți.

Jurnalul unui vid de Emi Yagi