Limitele precocității. Note despre o falsă reabilitare istorică

Secolul al XVIII-lea reprezintă în cadrul istoriei universale o perioadă complexă și plină de contraste. Criza conștiinței europene descrisă magistral de Paul Hazard a impulsionat decisiv apariția Iluminismului, curent irezistibil de idei care plasează în centru viziunii sale concepte precum cele de progres și libertate, la care se adaugă primatul rațiunii ce ar trebui în mod ideal să guverneze aventura umană. Este, de asemenea, secolul în care s-a declanșat Revoluția Industrială, cea care avea să modeleze durabil întreaga omenire sub diverse aspecte. Nu în ultimul rând, tensiunile economice și circulația ideilor au provocat și întreținut o atmosferă efervescentă concretizată în Războiul de Independență al celor 13 colonii americane sau, mai ales, în izbucnirea Revoluției din Franța anului 1789.

În centrul și estul Europei, după răsunătorul eșec din fața Vienei survenit în anul 1683, Imperiul Otoman a fost fixat în niște cadre rigide ce îi vor bloca în permanență orice veleități de expansiune teritorială. Pe de altă parte, Rusia și Austria vor deveni noile puteri relevante din această zonă a bătrânului continent și nu numai. Așa cum se cunoaște, în respectiva conjunctură apare „Chestiunea Orientală”, tradusă într-o serie interminabilă de războaie, replieri strategice și negocieri diplomatice, potențate de faptul că „omul bolnav” al Europei găsea întotdeauna rezerve de vigoare și rezistență.

În cadrul acestui context, mai mulți istorici autohtoni au reflectat, așa cum observă just Mihai-Cristian Amăriuței, la specificul și caracteristicile unui posibil secol al XVIII-lea românesc. Keith Hitchins îl vedea ca pe o perioadă de criză, marcată de precaritatea autonomiei, intervențiile brutale ale otomanilor și scurgerile de bogății care afectau o economie fragilă în cel mai bun caz. Fără îndoială, aceste aspecte erau cât se poate de reale. Chestiunea Orientală a însemnat agravarea situației Țărilor Române, care au devenit în plan extern fie teatru de război, fie pradă a conflictelor, în timp ce pe plan intern s-a conturat soluția inedită a domniilor fanariote cu toate consecințele cunoscute. Totuși, deși imaginea încetățenită în istoriografia noastră creionează un tablou exclusiv întunecat al acestui secol, au existat de-a lungul timpului interpretări care au încercat cel puțin să nuanțeze imaginea de ansamblu sau să scoată în evidență realizări punctuale care nu pot fi evitate. Din nefericire, după 1990, alături de altele la care deja am făcut referire, acest subiect, cu unele excepții, nu provoacă un interes deosebit în rândul noilor generații de istorici români, ceea ce ne privează de apariția unor studii și cercetări inovatoare.

În mod paradoxal, dacă mulți istorici români maturi din punct de vedere profesional s-au aplecat asupra altor domenii de interes, cei care se află la începutul drumului sau nici măcar acolo pare că le preferă, este adevărat, la un nivel mai mult decât discutabil. Am avut ocazia cu câteva luni în urmă să discut despre cartea unui elev de clasa a XI-a, care încercase să rezolve nici mai mult, nici mai puțin decât enigma înconjurată de ceața istoriei reprezentată de episodul legendar al întemeierii Țării Românești. Între timp, Ștefan Pavăl, elev în clasa a XI-a la Colegiul Național „Vasile Alecsandri” din Galați s-a decis să abordeze o temă accesibilă la prima vedere, cel puțin comparativ cu cea menționată anterior, prin intermediul lucrării Principii fanarioți – decadență sau reformă?, apărută recent la Editura Sfântul Ierarh Nicolae din Brăila.

Tânărul istoric în devenire ne anunță încă din capului locului că a conceput o lucrare ce și-a propus să scoată în evidență programul politic al principilor fanarioți, înlăturând în acest fel miturile sau opiniile eronate conform cărora perioada cuprinsă între 1711/1716-1821 ar reprezenta un timp al stagnării sau înapoierii, așa cum se poate constata în urma unei analize superficiale. O idee măreață și un obiectiv ambițios care implică o cantitate enormă de cercetare documentară, reflecție și arta convingătoare a condeiului istoriografic. O arie de istorie modernă care, într-adevăr, nu poate fi la îndemâna oricui. A reușit Ștefan Pavăl în demersul său? Nici pe departe, așa cum vom vedea.

Într-adevăr, în mentalul colectiv românesc și-a căpătat drept de cetate ideea potrivit căreia sistemul fanariot impus de otomani a reprezentat un jaf generalizat al celor două Țări Române în condițiile în care tronurile Principatelor erau practic scoase la licitație, la care se adaugă numeroasele mite, dar, mai ales, impuneri economice dintre cele mai severe într-un context în care Poarta, după cum precizam, se afla într-un proces ireversibil de decadență din toate punctele de vedere. Cu o politică externă amputată, Țările Române devenind un simplu subiect de negociere diplomatică, era firesc până la un punct ca interpretarea să nu mai țină cont de nuanțe și să fie defavorabilă. Nu în ultimul rând, au cântărit enorm pierderile teritoriale, atât Bucovina, cât și Basarabia fiind cedate de otomani în această perioadă, în timp ce Oltenia pierdută în favoarea austriecilor în anul 1718 a revenit Țării Românești în 1739. La fel, istoriografia aferentă regimului comunist nu a făcut decât să potențeze tușele negative pe care le opunea în mod invariabil revoltei din 1821 și revenirea domnilor pământene, adică începutul perioadei de renaștere națională.

Astăzi știm mai bine decât oricând că istoria nu poate fi înțeleasă așa cum a fost, în măsura posibilului, decât printr-o privire obiectivă, lucidă, lipsită de prejudecăți și, în mod ideal, fără interferența factorilor care pot distorsiona trecutul potrivit sentimentelor naționale actuale. Epoca fanariotă se cuvine a fi redată în resorturile sale intime, cu plusurile și scăderile sale, inerente în fond oricărei perioade din istoria noastră și nu numai. Din această perspectivă, au existat fără îndoială principi greci care au încercat să modernizeze Țările Române, să introducă reforme în acord cu spiritul luminist al epocii, să așeze pe baze noi relațiile agrare, să emită coduri de legi, să impună o organizare rațională sistemului fiscal, să aducă îmbunătățiri edilitare, să ridice spitale și așa mai departe. Or, aspectele acestea au fost reliefate încă din secolul al XIX-lea, ceea ce face greu de înțeles pretenția oricui de a aduce lumină, ceea ce nu înseamnă că o interpretare proaspătă nu este dezirabilă în zilele noastre.

Ștefan Pavăl crede, împreună cu Neagu Djuvara și alți istorici pe care nu îi menționează, că lui Nicolae Iorga îi revine meritul de a fi fost primul care să atragă atenția asupra necesității reconsiderării domniilor fanariote. Într-adevăr, în cadrul unei conferințe susținută la Ateneul Român pe 8 februarie 1898, intitulată „Cultura română supt fanarioți”, Iorga, pornind de la considerentul conform căruia una dintre cele mai nobile sarcini ale istoricului este cea de a distruge legende, preciza următoarele: „Am intenția să reabilitez pe Fanarioți, să fac figuri stimabile din stigmatizații manualelor? O spun fără încunjur: da. Am sarcină de adevăr în știința mea și sunt om s-o împlinesc.” Așa este, dar cu șapte ani mai devreme, V.A. Urechia începuse publicarea masivelor și indigestelor sale volume de „Istoria Românilor.” Concepute ca un curs universitar, acestea era în fapt o colecție de documente aparținând epocii fanariote de la 1774 la 1821, însoțite de comentarii și explicații, de cele mai multe ori neconvingătoare. Doar că formele fără fond guvernau cu autoritate societatea românească, iar Urechia nu avea nici un fel de pregătire universitară, ci doar multă pasiune și dorința de a juca un rol important în noul mediu universitar. „Lipsa de documente este mare, se confesa el studenților, și mare este, o mărturisesc, și nepregătirea mea de a aborda asemenea curs.” (V.A. Urechia, Introducere la cursul de Istoria românilor, în „Buletinul Instrucțiunii Publice”, anul I, 1865, p. 75). În consecință, cele 14 volume întocmite de „cronicarul” Urechia au fost supuse celor mai aspre critici: le lipseau metoda și rigoarea, nu aveau, fapt inacceptabil, un index, traducerile erau adeseori rău făcute, iar comentariile care însoțeau textele documentare se dovedeau a fi puține sau inabile. Toate acestea sunt adevărate, dar nu se poate trece cu vederea peste harnica muncă de compilator a autorului, iar, în lipsa unor ediții critice noi, acestea își dovedesc încă utilitatea pentru oricare cercetător interesat de acea perioadă. În orice caz, Urechia este primul care observă în introducerea primului volum că epoca fanariotă trebuie abordată și din altă optică decât cea obișnuită, marcată de sentimentalism și de abdicare de la principiile călăuzitoare ale meseriei de istoric, în condițiile în care principii greci au avut și merite incontestabile. Asemenea poziții au mai avut și alți istorici de la Xenopol la Boia, ceea ce face necesară prudența în bilanțul istoriografic referitor la epoca în cauză.

Dar lucrarea lui Ștefan Pavăl? În primul rând, îmi vine foarte greu să o consider ca atare, lipsită fiind de atributele esențiale ale unei întreprinderi intelectuale. Este vorba de o prezentare îmbinată de didacticism întinsă pe parcursul a 40 de pagini în format relativ mic, dar cu fontul mare și care poate fi parcursă, în consecință, în mai puțin de 30 de minute. Nu există nici o idee originală sau inedită în cadrul acestuia, nici problematizare, nici interogare autentică, nu reprezintă nici un excurs istoriografic, nu este nici istorie evenimențială, nici eseu, nu există nici talent narativ și enumerarea ar putea continua. Volumașul pare rodul capriciului și ambiției unui adolescent mânat de dorința fierbinte de a își vedea numele pe coperta unei cărți, deși, în mod evident, nu are pregătirea necesară și nu stăpânește metoda potrivită pentru a deveni un deschizător de drumuri.

De pildă, autorul își fundamentează într-un mod greu de înțeles majoritatea aserțiunilor pe interpretările oferite de istoricul Neagu Djuvara. Greu de înțeles, întrucât nu este vorba de un studiu special dedicat epocii fanariote, ci de câteva considerații inserate în lucrarea „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”, apărută la Editura Humanitas în mai multe ediții. Este vorba, așadar, de o perioadă foarte lungă, de întreaga noastră istorie cunoscută, de la geto-daci până la instalarea forțată a regimului comunist. Epocii fanariote îi sunt alocate, cu tot cu războaiele ruso-austro-turce și pierderile teritoriale, 12 pagini, la care se adaugă câteva observații răzlețe. Or, aceste câteva idei devin practic pretextul pentru Ștefan Pavăl de a depăna povestea a peste o sută de ani din istoria noastră. De ce această carte? Este imposibil de a omite ironia că lucrarea lui Djuvara se adresează tocmai tinerilor, nicidecum istoricilor profesioniști și cu atât mai puțin celor care se gândesc la scrierea unei cărți. Din 73 de note de subsol, 12 fac trimitere la acest volum, iar multele altele la o altă carte a lui Neagu Djuvara, „Între Orient și Occident. Țările Române la începutul epocii moderne”, una incomparabilă din punctul de vedere al calității, într-adevăr. Oricum, umbra lui Djuvara planează peste întreaga scriere a lui Ștefan Pavăl precum stafia comunistă pe continentul european al anului 1848.

Ținând foarte aproape de bibliografia sa îndoielnică, tânărul autor ar fi trebuit să fie înclinat a produce cât mai puțin greșeli. Este drept însă că acestea pot aparține autorului din care s-a inspirat, la care se adaugă carențe profunde de cunoștințe istorice. Este cazul celei mai grosolane erori comisă de Ștefan Pavăl. Astfel scrie acesta, „Grigore al III-lea Ghica a fost unul dintre puținii domni români ai vremii care s-au opus vehement anexării Basarabiei de către Imperiul Țarist în 1812. Evident că acest lucru a fost „răsplătit” pe măsură de către Poartă, în ziua următoare marele vizir trimițând un capugiu care l-a sugrumat în palatul său.” Sunt atât de multe greșeli în aceste două fraze încât nu știm cu care să începem. În primul rând, Grigore al III-lea Ghica era domnul unei Țări românești, Moldova, nu era domn român, ci principe grec de origine albaneză. În al doilea rând, nu tot ce scrie Neagu Djuvara este literă de lege. Ghica nu a fost sugrumat de nimeni în palatul său. Poarta l-a trimis pe capugiul Karahisarlî Ahmed, cu misiunea clară de a nu se întoarce fără domnitor viu sau mort, în caz contrar riscând să piardă propria sa viață. Pe fundalul unui conflict prelungit cu boierii care a dat naștere unui complot, Ghica a luat decizia temerară de a se duce aproape singur la Belic cu scopul de a se întâlni cu demnitarul otoman. Acolo, în noaptea de 1 spre 2 octombrie a anului 1777 a fost ucis prin decapitare. Apoi, nu se poate înțelege sub nici o formă ce a vrut să spună viitorul istoric gălățean cu precizarea că a fost omorât „în ziua următoare.” În ziua următoare a ce? Bucovina a fost pierdută în anii 1774-1775, în timp ce Ghica și-a găsit tragicul sfârșit în 1777. Apoi, există și în acest caz o idee încetățenită în cazul istoriografiei noastre potrivit căruia Ghica trebuia prezentat ca un erou care a devenit martir în urma unui sacrificiu conștient. În realitate, motivele care reclamau îndepărtarea acestuia sunt numeroase și complexe, inclusiv de natură internă, iar protestul lui legat de Bucovina a fost urmat aproape imediat de retractări ferme. Este drept că, în cadrul unei epoci civilizate, modalitatea brutală de execuție a stârnit vâlvă și a ajuns în presa europeană a timpului respectiv, după care s-a mutat în legende și poezii, făcând o frumoasă și lungă carieră, după cum se știe. Am lăsat la urmă ceea ce era mai evident: Grigore al III-lea nu s-a opus niciodată cedării Basarabiei din 1812, pentru că nu mai trăia de mult timp. Este vorba, așa cum am arătat deja, de cedarea Bucovinei, ceea ce ar trebui să știe orice elev care frecventează cu regularitate orele de istorie.

De altfel, întreaga însăilare cu pretenții de carte a lui Ștefan Pavăl suferă de deficite acute de metodă sau de formă, toate la un loc lăsând senzația de superficialitate și improvizație. De pildă, se afirmă la un moment dat că după moartea lui Constantin Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir, Poarta și-a extins influența prin intermediul domnilor fanarioți. În regulă, dar de ce vrea tânărul savant să îl elimine pe Cantemir cu totul din istorie? Acestuia i-a încetat domnia în anul precizat, 1711, dar a continuat să trăiască în Rusia până în anul 1723, atunci când a murit. Ștefan Pavăl se referă la țăranii din Țara Românească și Moldova cu termenul de iobagi, ceea ce poate nu este greșit în sine, dar termenul este utilizat în istoriografia românească cu precădere în raport cu țăranii din Transilvania sau în contexte metaforice, așa cum a procedat Constantin Dobrogeanu Gherea în celebra sa lucrare din 1910. Ar fi cazul unei discuții ample, dar autorul crede greșit că principala consecință a mișcării a lui Tudor Vladimirescu a fost revenirea la domniile pământene, un clișeu perpetuat de istoriografia comunistă până la saturație. În realitate, este evident că otomanii nu mai puteau avea încredere în fanarioți în contextul în care revoluția greacă s-a extins și a continuat mulți ani, soldându-se cu independența Greciei. Lucrul a fost remarcat, de altfel, de numeroși istorici ai epocii moderne sau, mai aproape în timp, de Keith Hitchins.

Mai mult, Ștefan Pavăl scrie că „O perspectivă interesantă asupra Istanbulului de veacului XVIII (sic!) se poate remarca în decursul domniei (sic!) sultanilor Ahmed al II-lea și Mahmud al II-lea, perioadă cunoscută sub numele de Tanzimat…” Dacă Ahmed al II-lea a domnit între anii 1703-1730, Mahmud al II-lea a domnit între 1808-1839, așadar în secolul al XIX-lea. În schimb, epoca numită Tanzimat a început după moartea acestuia, prin Hatt-i-Humayun-ul emis pe 3 noiembrie 1839, un fel de „Magna Charta” a epocii, după expresia lui Mustafa Ali Mehmed, care inaugurează o serie de reforme și schimbări structurale în cadrul Imperiului Otoman. Așadar nici o legătură cu ceea ce crede autorul gălățean. Alteori, acesta scrie în ciuda logicii elementare, sfidând convențiile de înțelegere firești, fraze greu de surprins la nivelul de bază, dincolo de erorile istorice evidente.

Modul în care Ștefan Pavăl a ales să utilizeze aparatul critic reprezintă pur și simplu o abominație istoriografică. Cele mai multe note de subsol nu au în cuprinsul lor trimiterea la pagina din care a fost extrasă informația respectivă. Ni se menționează autorul, numele cărții, editura, locul apariției dar nu și numărul paginii, ceea ce ne privează de a controla exactitatea bibliografică: Neagu Djuvara, „Între Orient și Occident”, editura Humanitas, București, 2013, de pildă. Lăsând la o parte că nu este complet titlul lucrării, referința era la un aspect punctual, ceea ce reclama cu necesitate indicarea paginii sau paginilor. În mod curios, sunt excepții de la această practică, în jur de trei din câte am observat: Revistei „Cercetări istorice” a Muzeului de Istorie a Moldovei i se indică paginile consultate în două rânduri, la fel în cazul unui studiu scris de Stela Măceș. De ce nu și pentru toate celelalte? Rămâne un mister greu de descifrat. Este clar, de asemenea, că tânărul cercetător nu cunoaște absolut deloc semnificația termenului Ibidem, folosit aproape de fiecare dată impropriu. În schimb, în cadrul altor note, acesta ne oferă citate generoase, dar uită complet să precizeze sursa de unde le-a extras, fie și fără numărul paginii. Un demers lipsit de minimă coerență, care nu are nici o legătură cu cercetarea istorică serioasă.

O lucrare care își propune să investigheze cu acribie epoca fanariotă trebuie în mod obligatoriu să se sprijine pe surse documentare masive. Acestea există, de altfel. Ne-am referit deja la volumele lui V.A. Urechia, digitalizate și accesibile oricui, care trebuie parcurse măcar pentru a ne face o idee globală asupra perioadei. Au fost publicate și sunt digitalizate două volume privind relațiile agrare din Țara Românească și Moldova în secolul al XVIII-lea, aflate, de asemenea, la îndemână în mod legal și gratuit. Au apărut diverse volume despre fiscalitatea din Țările Române în acea perioadă. Cel mai recent, „Documente privitoare la fiscalitatea din Țara Românească (1700-1821) a fost publicat în 2025 sub egida Academiei Române. Nu pot fi omise sub nici o formă documentele provenind din colecția Eudoxiu de Hurmuzaki sau relatările călătorilor străini strânse în numeroase volume. Nu ar trebui să lipsească din bibliografie masivul volum al lui Xenopol dedicat perioadei, „Epoca fanarioților. După manuscrisul de la Arad”, apărut la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, ca să nu mai vorbim de contribuții precum cele ale lui Keith Hitchins sau Mihai-Cristian Amăriuței. Nu pot fi trecute cu vederea sub nici o formă cele trei volume despre „Bucureștiul fanariot” ale istoricului Tudor Dinu. Este necesară stăpânirea impecabilă a câtorva limbi străine, precum greaca, franceza sau turca. Nu în ultimul rând, este nevoie de timp, de foarte mult timp pentru a cizela o producție istoriografică valoroasă, dacă nu inedită sub multiple aspecte.

Nimic din toate acestea nu apar sub nici o formă în cartea elevului Ștefan Pavăl. Se va obiecta că tratăm riguros ceea ce s-a vrut a fi un exercițiu intelectual, dar juvenil. În regulă, dar autorul a ținut să precizeze cu orice prilej a putut că își consideră scrierea o veritabilă lucrare de istorie. Este drept, aceasta putea fi cel mult alcătuită sub forma unui text trimis la Sesiunea de referate și comunicării științifice la disciplina Istorie, rezervată pentru elevii de liceu, deși mă îndoiesc că ar fi fost apreciată în mod deosebit. Era un început timid, dar firesc. Pentru că anumite etape din viața omului este bine să nu fie omise, iar unele limite nu ar trebui forțate până la căderea în ridicol. Așa cum precizam cu ocazia scrierii altei recenzii, este dezirabil și încurajator faptul că există tineri pasionați de istorie, pasiune tradusă inclusiv în participări de succes la olimpiade, iar sprijinul în favoarea acestora trebuie să fie total și necondiționat. De aici până la a emite pretenții de istorici în contextul în care nici liceul nu a fost absolvit mi se pare o cale prea lungă. Iar o carte, odată lansată pe piață, poate și trebuie supusă criticii obiective. În fond, știm încă de la Kogălniceanu, că trebuie criticată întotdeauna opera, iar nu omul. Or, în acest caz, vârsta și lipsa de experiență ale autorului au influențat în mod vizibil nivelul demersului, care rămâne mai degrabă o încercare didactică minoră decât o contribuție științifică.

Într-un articol scris în anul 2017, Andrei Pleșu își manifesta candoarea crezând că recent apăruta „corectitudine politică” era o versiune a toleranței, o supremă grijă față de aproapele nostru pe care nu ar trebui să îl jignim din diverse cauze. Or, acest fenomen a alunecat în ipocrizie și politețe deconectate de realitate. Este grobian să îi spui „chiorule” unui om căruia îi lipsește un ochi, dar poate fi greșit să îi atragi atenția unui bâlbâit că nu i se potrivește calitatea de prezentator de radio? Un afon poate deveni solist al Operei din Viena? Un analfabet poate concepe programe economice de redresare a unei țări? În fine, iată, ce este în neregulă în a atrage atenția unui elev de liceu că nu a reușit nici pe departe să scrie o lucrare de istorie, în țara în care oricum suntem asaltați în mod cotidian de numeroase producții istoriografice mediocre în cel mai bun caz?

Principii fanarioți – decadență sau reformă? de Ștefan Pavăl