Știu pe cineva

La nivelul temelor și al atmosferei, recenta carte de proză a lui Robert Șerban merge mai curând spre zona de absurd, cu procedeul amplificării unui episod sau al unui detaliu, al unui element, în orice caz, în aparență nesemnificativ.

Imaginea textului își complică desenul și se adaugă unui desen esențial care depășește realismul faptelor cotidiene. Desigur, apare și efectul-surpriză: cititorul nu are cum bănui de unde se pleacă și unde se ajunge, evoluția firului narativ fiind de multe ori spectaculoasă, ca să nu folosesc termenul uluitoare. Nu se poate spune exact ce turnură iau lucrurile. Elementele marginale sunt aduse în prim-plan și se glosează în jurul lor, până când sensul previzibil al întâmplărilor scapă de sub controlul rațional.

Viața, surprinzătoare mereu, se desfășoară în spații familiare – în parc, în timpul unei plimbări cu cățeii, în apartamente de bloc sau în cabinete medicale, într-un hotel de lângă aeroport, acasă, în spații de agonie sau/și de revelație, pe traseul cotidian al naratorului care, după ce a captat cititorul, se retrage enigmatic pentru a trece, cu alt chip și cu altă motivație în povestirea următoare, după tiparul Sheherezadei.

O povestire cehov-gogoliană despre pălărie devine pretext pentru o analiză comportamentală. Purtătorul de pălărie trece în plan secund, pălăria însăși este un personaj. Fraza curge plină de imagini și de personaje într-un sens greu de anticipat, derutant, în orice caz.

„O singură dată am mai văzut o pălărie la fel de frumoasă ca asta, doar o dată, și atunci la televizor. O purta Silvio Berlusconi, ieșea de la un meci de fotbal însoțit de o tipă mult mai tânără ca el, cum îi stă bine unui bărbat care se respectă. Pălăria aia era un bordo care nu era bordo, fiindcă era mai deschis, bătea uneori spre roz, alteori spre liliachiu, avea un iz de vânăt și un altul de indigo. Era o culoare greu de povestit în cuvinte.

Nu sunt nici pictor, nici fotograf, nici critic de artă, dar pot jura că am mai găsit-o într-o pictură religioasă, când am fost la Paris, la muzeu. Nu-mi pot lua ochii de la ea și-mi dau seama, în clipa asta, că are culoarea chiseliţei de dude pe care mi-o făcea a bătrână când mergeam la ea, la ţară, vara. Exact aia e, exact! Splendidă pălărie!

Tipul care-o poartă are vreo 45-50 de ani. I-ar fi stat mai bine dacă ar fi fost puțin mai înalt, fiindcă e o Fedora, cu boruri destul de generoase. Sesizabilă disproporția dintre ele și statura tipului. Iar din spate, cum îl văd eu, îl cam învăluie un aer ridicol. Rarefiat, dar indubitabil.

Mai toate pălăriile îşi pun posesorii sub semnul întrebării. Ba nu sunt în concordanţă cu mărimea capului și au calota mai înaltă ori mai mică decât se cuvine, ba nu se potrivesc cu forma feței, ba nu sunt asortate cu hainele, ba nu sunt purtate când și unde trebuie.

Impecabilă pălărie, absolut impecabilă! Parcă e dintr-un film de Sorrentino. Mă gândesc la el pentru că-i italian, ca Berlusconi. Sau fiindcă nuanţa asta seamănă cu cea a tichiei purtate, la un moment dat, de Jude Law ori de John Malkovich într-un episod din Tânărul ori din Noul papă? Sau aia parcă era puțin, foarte puțin mai deschisă?

N-am mai purtat de ceva vreme pălărie, fiindcă am renunţat la paltoane și pardesie. Cu vârsta, descoperi că ținuta sport te avantajează, îți dă un aer tineresc, cool, simpatic. Pari mai vivace.” (pp. 166-167)

La nivelul stilului se observă o tendință spre tăierea abruptă a frazei, într-un film pe care, atunci când nu se face stop-cadru, se derulează la viteza cea mai lentă, adecvată completării cadrelor fixate în câteva detalii.

Indestructibil este un ceas pe care purtătorul îl asimilează perfect, ca trupul supus unui transplant reușit.

„— Păi, și? S-a-ntâmplat ceva, că nu pricep?!

— Nu… Da… N-au vrut, că n-am…

— Cum?! Ai avut trimiterea şi cardul de sănătate la tine?

— Da.

— Buletinul?

— Totul, şi buletin, sigur…

— Stai, mă, puţin, că nu înțeleg. O să-i sun și te resun.

Am închis şi l-am apelat pe Vişan, colegul meu de facultate și managerul clinicii. Nici n-am apucat să deschid gura, că m-a luat din scurt: ruda pe care am trimis-o la ei e nebună sau e proastă?

— Adică?!

— Adică? După ce s-a dezbrăcat și ai mei se pregăteau să-l bage în tub, au observat că are ceasul la mână, deşi i s-a spus de la bun început să scoată tot, lănțișoare, brățări, ceas ori ce-o mai avea. Băi, și a zis că nu vrea să și-l scoată, că el nu și-l scoate niciodată. Înţelegi?

— Şi ce…?

— Şi pe dracu’! L-au luat ai mei cu binișorul, au crezut că-i diliu. Că i-l dau înapoi imediat după procedură, că nu dispare nimic, că dracu’, că lacu’. N-a vrut. A zis că stă cu mâna ridicată, că o pune sub cap, mă-sa, ta-su. N-a priceput că căcatu ăla de tomograf se bulește și costă o avere să-l repari.” (p.133)

Tot gândindu-mă la povestirile mele preferate din acest volum, mi-am dat seama că nu sunt deloc puține și că risc să transcriu tot cuprinsul. Dau totuși câteva exemple de povestiri excelente: O zi ca nicicare alta, Cerșetorul de pe partea cealaltă, Secretele meșterului fotograf, Demonstrațiile nemuririi, Înapoi, vreau înapoi!, Planurile pasagerului predictibil.

Câteva informații despre autor găsim în prezentarea editurii:

Robert ȘERBAN este scriitor, jurnalist și om de televiziune. Absolvent al Facultății de Construcții din Timișoara și al Facultății de Arte și Design din același oraș. Ca scriitor, a obținut numeroase premii și distincții, printre care: Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România (1994), Premiul revistei Observator cultural pentru cea mai bună carte de poezie (2006), Premiul revistei Orizont pentru poezie (2015), Premiul revistei Ateneu pentru poezie (2016), Premiul agentiadecarte.ro pentru poezie (2019), Premiul revistelor Poesis și Ramuri pentru poezie (2024). Este realizator și moderator al emisiunii de televiziune Piper pe limbă (Premiul SIMFEST 2011 la secțiunea talk-show), redactor al revistei Orizont și președintele Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara. Alte volume apărute la Editura Polirom: Scriitori la poliție (volum coordonat, 2016), Ascuns în transparență (împreună cu artistul vizual Pavel Vereș, 2017), Tata, eu glumesc serios! (împreună cu Tudor Șerban, 2018) și Oameni în trening (2021).

Știu pe cineva de Robert Șerban