Nu spune asta! Pâlnia timpului prea largă și nisipul zilelor prea fin

„Și, deși cele mai multe din evenimentele descrise sunt pur ficționale, temerile, angoasele, dezamăgirile, poate uneori și speranțele sunt ale mele și cât se poate de reale. Ele au de-a face cu această preocupare aproape obsesivă pe care o am față de un anumit trecut al Europei, precum și cu un sâcâitor sentiment de inadecvare pe care, ca român, l-am experimentat de atâtea ori, atât în țara mea, cât și în străinătate.” (Florin Irimia, Cuvânt-înainte)

„Apoi, călătoria începe să se fărâmițeze, după ce atâta vreme se desfășurase în linie dreaptă, ca dintr-un salt.” (Thomas Mann)

Visul și singurătatea sunt elemente constante în arhitectura acestor nouă proze din Nu spune asta!, niște povestiri ample, cu multe puncte de intersecție, alcătuind, puse în același volum, un roman al vocilor interioare, al straturilor de existență, un roman cu și despre scriitori.

Figura de prim-plan a acestor proze este cel care scrie, Sebastian, un bărbat matur, confruntat cu propriile fantasme, dar și cu o realitate bizară, un om trăind concomitent în mai multe „filme” existențiale.

Succesul îl ia prin surprindere, mai ales când vine odată cu invitații la conferințe sau burse în străinătate. În definiția succesului nu intră neapărat satisfacția de a fi admirat și recunoscut ca om valoros, ci mai curând teama ca nu cumva autorul să-și dezamăgească publicul, alcătuit mai ales din colegii de breaslă. Nu are mulți cititori, nici nu sunt mulți oameni care citesc în jurul său, iar criteriile de acordare a prețuirii sunt versatile.

Admiratorul îl sperie pe autor, care învață greu, în timp, să mulțumească pentru atenția acordată cărții sale. Relația autor-cititor este ambiguă, niciodată deplină, cu tot entuziasmul care acoperă ca o ceață imperfecțiunile comunicării.

Ieșirea din țară îi oferă privilegiul de a se bucura de mecanismele liniștitor previzibile ale civilizației. În același timp, scriitorul trăiește puternic complexul cetățeanului venit dintr-o țară a recordurilor negative, a sărăciei, corupției și dezordinii. „Drumul Berlinului” devine pretext pentru o analiză de tip cauză-efect, iar cauzele au legătură cu secolul trecut, cu istoria lagărelor și a atrocităților îndreptate împotriva umanității. Urmele istoriei sunt peste tot, expuse în muzee sau rămase în calea căutătorilor de răspunsuri, oferind indicii despre cum ar putea evolua arhitectura „noii Europe”, care este, în fond, aceeași Europă dintotdeauna, aparent liniștită și extrem de civilizată, civilizatoare, nevoită să facă față migrației, îmbătrânirii (Aging Studies), valurilor succesive de criză, conflictelor latente.

„Ei veniseră de plăcere în Austria, nu forțați de împrejurări, dar oricum asta era noua Europă, una amestecată, oamenii nu mai stăteau locului ca altădată, cei norocoși, cu dare de mână, plecau din țările lor ca să-și cheltuiască banii în stațiuni montane cu lacuri glaciare și creste alpine acoperite de zăpadă (cât mai avea să existe), dar nici cei asupriți de soartă sau alungați de războaie nu se mai mulțumeau să rămână în vreo tabără de refugiați din Pakistan sau Iordania și luau drumul Berlinului, Grazului, Vienei. Ce avea să se întâmple cu toți acești oameni? Își vor găsi și ei drumul printre creștini, ca atâția alții înaintea lor? Vor fi ei noii austrieci sau doar vor alimenta și mai mult impulsurile xenofobe, care existau, n-aveau niciun dubiu, chiar dacă, oficial, Austria încuraja diversitatea, iar rasiștii erau marginalizați?”

„Pâlnia timpului prea largă și nisipul zilelor prea fin”, aceasta pare să fie ideea centrală a primei povestiri, cu subiect și atmosferă din Eliade, intrări și ieșiri din timp. Un apartament este perfect pentru experiențe născute din jocurile memoriei și ale minții, ,,Așa începe, toți visăm!”

Atmosfera eliadescă este actualizată prin informație care te obligă să te raportezi la niște lucruri verificabile, duse, cu frază amplă și analiză, în altă dimensiune, unde orice se poate întâmpla, și asta nu-i stârnește lui Sebastian nicio mirare. Cititorul în schimb e uluit. Cum îmbătrânesc bărbații?! Altfel decât femeile.

„Răbdare, își spuse, răspunsul e mai aproape ca oricând. Evident, încă mai spera la un răspuns pozitiv.” (p. 38)

Coșmarul are ecouri în existența diurnă. Sebastian trăiește în avans spaima de a fi urmărit, torturat, părăsit. Visul este „realitatea a doua”. Singurătatea scriitorului, scufundat permanent în ape tulburi, înlesnește atmosfera suprarealistă. Personajul e „prins în chihlimbarul de gânduri”.

Este mereu îndrăgostit, fascinat de farmecul femeii — actriță, scriitoare, agent străin —, poate și pentru că Sebastian traversează și o criză a vârstei.

O femeie îi ghicește în cărți și îl avertizează asupra unei călătorii pe care n-ar trebui să o facă. Bărbatul se încăpățânează să demonstreze că nu crede în superstiții și acceptă prea ușor să fie oaspetele unui român stabilit la Grenoble. Este atras într-o capcană. Se trezește în pădure, pe marginea unui lac, speriat de moarte. Are la dispoziție un număr de telefon. Finalul rămâne deschis oricărei posibilități.

Oglinda (apa este și ea un fel de oglindă) face posibilă trecerea dintr-o dimensiune temporală în alta. Sebastian are ocazia să scape omenirea de un dezastru. Ajunge în apropierea lui Hitler și îndreaptă pistolul spre el. Rămâne cu impresia că l-a lichidat pe Führer, dar, vizitat la spital de Goebbels, află că n-a făcut decât să intre pe traiectoria unui glonț, salvând viața lui Hitler. Nu l-a ucis, ci l-a salvat, cel puțin așa spune presa:

˂˂ N-am crezut c-ai să fii în stare să apeși pe trăgaci! Știi care e cea mai mare pedeapsă pentru un scriitor? Nu să fie dezavuat de regim, să i se ardă cărțile, să fie interzis, alungat din țară sau chiar omorât. Nu. Cea mai mare pedeapsă pentru un scriitor este să fie apreciat de regim. Și cu cât regimul e mai opresiv, cu atât mai bine. Iar ăsta, cum bine știi, va fi foarte opresiv. Dar pe tine te va iubi. Te va ține în puf. Vei fi omul regimului, ce mai! Lumea are să te țină minte așa. Pentru totdeauna. Cred că pentru cineva care a scris Apocalipsa după Hitler, după care a încercat să-l omoare pe individul din titlu, e o pedeapsă numai bună. Așa că, ce să spun, enjoy Berlin! Enjoy it while it lasts! „Sunt evreu, javră!”, i-am spus pe un ton pe care-l voiam ironic. „Nu pot fi omul regimului!”, am zis și am încercat din nou să deschid ochii. De data asta am reușit. Lângă mine, stând pe marginea patului, era Goebbels. Rânjea la mine ținând în mână un ziar. „Nu zău!” M-am uitat la titlul de pe prima pagină. Cu litere de-o șchioapă, dându-mi și poza, scria: „Scriitor erou se pune între glonț și Führerul nostru”. „Domnule Puchinovski, tot nu v-ați lămurit cum stau lucrurile? Eu decid cine e evreu aici!” ˃˃ (p. 201-202)

Într-un singur paragraf sunt cuprinse atât de multe probleme, de la relația scriitorului cu regimul politic, la cea cu posteritatea, de la propagandă și dezinformare la responsabilitatea față de opera scrisă.

Imaginația deschide un labirint, pe care, străbătându-l, scriitorul devine personaj, garanție a verosimilității. Construcția acțiunii are schimbări de ritm și întorsături de situație. Narațiunea începe mereu lent, de la lucruri simple, detalii din rutina unui om care călătorește mult, singur, uneori și fără bagaje. S-ar spune că Sebastian poartă cu sine tot ce deține esențial, condiția de scriitor, și atât.

Modelele sunt interiorizate. Proza „Fiesta” este scrisă în stil Hemingway. Și Thomas Mann este un model în „O moarte la Verona”. Pe Thomas Mann îl întâlnește personal și Sebastian, cel care ajunge, prin oglinda-portal, în Berlinul anilor 1930:

„Am început să explorăm perimetrul, fără să căutăm ceva anume, și curând ne-am dat seama că gara se transformase într-un mic oraș, iată școala unde învățau copiii, iată băcănia din colț, iată și secția de poliție, iată și cârciuma, iată și o lansare de carte, cine vorbea? Thomas Mann. Am așteptat ca evenimentul să se termine, apoi l-am abordat. Ne știam, m-a recunoscut imediat. Oare mai stăm mult pe-aici, bătrâne? m-a întrebat. Nu știu, i-am zis. Dar pot să-ți fac cunoștință cu cineva, dacă vrei. Cu cine? Cu Eva Margolis. Eva Margolis era o cântăreață celebră care avea multe cântece pe versurile lui Thomas Mann.” (p. 194)

Sebastian descoperă că apartamentul din hotelul Badersee, Grainau, are balcon, iar balconul oferă o priveliște încântătoare. Se ajunge imediat la Thomas Mann, dintr-o frântură de frază:

„dar balconul era neașteptat de mare, aproape o terasă, pe care vara trebuie să fie o plăcere să ieși și să-ți bei cafeaua, în timp ce privești la culmile înzăpezite ale Alpilor, nu că nu n-ar fi fost o plăcere și-acum, aerul era curat și tare, aproape deranjant de curat. Ar fi putut sta și el întins pe-un șezlong, înfofolit în pături, ca Hans Castorp, până ce avea să adoarmă pentru ca apoi să fie trezit de unul din colegii de cameră sau să se trezească de unul singur, dar nu dintr-un coșmar…” (pp. 65-66)

Nu spune asta! propune cititorului un exercițiu de stil asemănător celui din romanul anterior, „Bărbatul din spatele ceții”. Frazele ample ating frecvent o jumătate de pagină, semn al dorinței de eliminare a barierelor comunicării, ieșire din tipare printr-o respirație narativă puternică și perfectă stăpânire a digresiunii. Atenția se concentrează asupra fiecărui cuvânt, pus sub lupă, radiografiat cu răbdare, ingenios, pentru a-i fi subliniată structura morfematică. Un mai-mult-ca-perfect spune mai mult decât un perfect simplu, cuvântul de bază se vede mai bine:

„Sau poate explicația era alta, una mult mai banală, atât de banală încât devenea îngrozitoare: îmbătrânea, îmbătrânise și astea erau manifestările vârstei. Nu!, își spuse din nou. Nu, nu, nu, nu, nu! Trebuie să existe o altă explicație.” (p. 294)

Senzația cea mai frecventă pe care o dă lectura acestei cărți excelente este că la începutul fiecărei povestiri ai în față un personaj care se trezește din vis, de obicei un coșmar, în deplină singurătate, chiar și atunci când în cameră (rareori) mai este cineva. Lumea, viața, ziua sunt luate de la capăt, ca în orice demers creativ, și fiecare început conduce către o variațiune pe aceeași temă.

Condiția scriitorului rămâne între problemele centrale din Nu spune asta!, proză densă, așezare spectrală în siajul lumilor de interval (trecutul, visul, propria conștiință), cu temporalitate derutantă și deschidere către surpriză continuă. Viața nu e previzibilă, oricât de mult antrenament ar avea Sebastian.

Nici proza lui Florin Irimia nu e previzibilă, doar creează impresia aceasta, la început, prin descrierea de tip hipnotic — revenirea în puncte fixe a personajului, care se află în lift, în fața oglinzii, în sala de conferințe, în apartamentul care nu-i aparține. La un moment dat, lucrurile scapă evaluării lucide, logicii, putând evolua în absolut orice direcție.

Câteva date despre autor găsim în prezentarea editurii:

Florin IRIMIA s-a născut în 1976 la Iași. Este cadru didactic la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Scrie cronică literară din 2001, în calitate de colaborator al revistelor Dilemateca, Noua literatură, Observator cultural, România literară și Suplimentul de cultură. În 2009 debutează ca prozator în revista Noua literatură (sub pseudonimul Eduard Tăutu), iar în 2011 publică la Editura Brumar romanul Defekt, laureat al Festivalului Primului Roman de la Chambéry, Franța, 2013. La Editura Polirom i-au apărut romanele O fereastră întunecată (2012) și Câteva lucruri despre tine (2014), precum și volumele de proză scurtă Misterul mașinuțelor chinezești (2017) și Bărbatul din spatele ceții (2021).

Las mai jos alte fragmente:

„Apoi, brusc, totul îi reveni în memorie: nu mai era la el acasă. Era într-un apartament vechi, cu camere înalte și reci, la parterul unui bloc construit la început de secol XX. Era în Gratz. Era în Austria.” (p. 9)

„Cât de ușor era să ai impresia că aparții locului, că ai trăit aici dintotdeauna!” (p. 17)

„Ai grijă ce faci, ai grijă cum calci, vor fi multe cioburi de sticlă pe jos și tu pari din nou a fi desculț.” (p. 23)

„Cum sunt îmbătrânirea și bătrânețea înfățișate în vest și în societatea austriacă în particular. De la ce vârstă începe societatea să te considere bătrân și cu ce consecințe. Ce înseamnă discriminarea/defavorizarea pe criterii de vârstă. Astea erau doar câteva din preocupările echipei de cercetători, i se spusese când întrebase cu ce aveau să se ocupe.” (p. 27)

„Ani la rând nu simțise decât revoltă. Dar o revoltă mută, o revoltă care nu se transformase în nimic concret, o revoltă aducătoare doar de și mai multă frustrare. Acum nu-l mai revolta nimic, nici măcar revoltă nu mai era în stare să producă, dar continua să se macine, să fie nemulțumit, să sesizeze degringolada și absurditatea în care-și duceau cei mai mulți dintre ei existența, în țara condusă de marțafoi lipsiți de educație și de respect pentru cei ce-o aveau.” (p. 32)

„Ce e un muzeu, copii?, își amintea întrebarea dirigintei lor din școala primară. Un muzeu e locul unde mergem să ne întâlnim cu trecutul. Nu. Avea o definiție mai bună pentru ce e un muzeu. Un muzeu e o măsea cariată căreia i-a fost extras nervul.” (p. 279)

„Poate că visul era un fel de metaforă pentru felul în care trăia, pentru senzația asta enervantă de inadecvare pe care începuse s-o simtă din ce în ce mai des.

Se simțea de parcă ar fi fost aruncat într-o existență care, de fapt, nu era și nu fusese cu adevărat a lui niciodată, doar că el nu-și mai amintea acest lucru. Poate că un grup de oameni de știință perverși făceau un experiment în care el era cobaiul, ca să vadă cum se descurcă cineva căruia i se fură viața, o viață în care se simțea foarte bine, și în schimb i se dă asta, ce-o fi fost ea, o imitație, o făcătură, ceva prost alcătuit, șubred, încropit. Să fi existat anumite semne care i se arătaseră și pe care el nu le văzuse? Să fi existat vreun moment de cotitură peste care trecuse cu seninătatea cu care unii șoferi trec pe roșu? Sau poate explicația era alta, una mult mai banală, atât de banală încât devenea îngrozitoare: îmbătrânea, îmbătrânise și astea erau manifestările vârstei. Nu!, își spuse din nou. Nu, nu, nu, nu, nu! Trebuie să existe o altă explicație.” (pp. 293-294)

„Poate că realitatea era formată din mai multe straturi, ca Pământul însuși, și sub cel vizibil, cel pe care oamenii îl numesc convențional realitate, viața de zi cu zi cu toate lucrurile care se petrec aici în douăzeci și patru de ore, mai exista unul, și apoi încă unul, și tot așa, straturi după straturi pe care doar întâmplarea sau anumite circumstanțe ieșite din comun te făceau să le (între)vezi pentru că altfel n-ar fi trebuit să devii conștient de prezența lor niciodată.” (p. 295)

„practica mi-a demonstrat mereu că nimic fain nu durează la nesfârșit și lucrurile tind după un timp să se întoarcă la starea lor neplăcută, care e și starea lor firească, trebuie s-o recunoaștem.” (p. 141)

„Până la urmă nu trăia cu impresia că scrisese un roman atât de grozav, cu siguranță apăruseră cărți mai bune decât a lui în anul acela. Și totuși, juriul îl alesese pe ăsta, motivându-și decizia prin faptul că era un roman alert, modern, despre problemele lumii contemporane, care născuse discuții aprinse printre cititori și că tocmai ăsta era și scopul unui roman, să nu treacă neobservat, să stârnească polemici, controverse, dezbateri. Nici nu știa dacă să se bucure sau nu. Un pic de bucurie acolo nu strica, bineînțeles, dar oare cât anume era potrivit să simtă și pentru cât timp? Dacă simțea prea multă, parcă ceva nu era în regulă, doar nu câștigase premiul Goncourt, dar nici prea puțină dacă simțea nu era OK, până la urmă vestea era o recunoaștere a muncii lui, o recunoaștere venită din Franța, totuși. Hotărî că, dacă se bucura așa și-așa, pentru o săptămână, maxim, după care începea să ia lucrurile ca atare, era suficient.” (pp. 94-95)

„Deși nu cred că e nevoie să cunoști pe cineva foarte bine ca să-l faci personaj într-un roman. Mai poți să adaugi și de la tine, nu? De-aia te numești scriitor. Touché!, spuse el.” (p. 124)

Nu spune asta! de Florin Irimia