Nu mai e nimeni acasă

„Mai întâi, va trebui să sortați facturile din punct de vedere cronologic. După aceea veți stabili cărui sector îi aparţine fiecare din ele. S-o luăm de exemplu pe asta: unsprezece milioane pentru şvaițerul finlandez ia te uită, ce întâmplare amuzantă, e chiar sectorul de produse lactate.” (Amélie Nothomb, Uimire și cutremur)

În momentul când scriu această recomandare de carte îmi dau seama că mulți au citit deja romanul Sabinei Yamamoto. Pentru mine, imboldul de a-l citi a venit când am auzit că autoarea aruncă o privire atentă spre Japonia.

Ar fi putut fi o proză despre Japonia. Într-un fel, asta și este, însă în a doua parte: o relatare a vieții trăite departe, în tiparul altei civilizații. Mutarea în Țara Soarelui Răsare ridică probleme de adaptare la alt tip de mentalitate. Acolo se muncește pe 31 decembrie, de exemplu, se muncește până la epuizare, în general. Străinilor li se cere flexibilitate socială. Este nevoie de un loc de muncă, iar bariera de comunicare creează complexe și probleme. Sabina a părăsit o familie și intră – nu neapărat fiindcă și-ar fi dorit cu tot dinadinsul, pur și simplu așa s-a întâmplat – în altă familie, cu alte obiceiuri și cu dorința de a fi acceptată.

Reticența față de străini a japonezilor apărea, ca problemă, și în romanul Uimire și cutremur al lui Amélie Nothomb.

Sabina și Maria sunt două surori care cresc într-o familie disfuncțională. Părinții au obiceiuri ce-i îndepărtează de normele sociale unanim convenite. Eufemistic vorbind, au prieteni și trăiesc clipa, dovedindu-se adepții unui hedonism – să nu-l numim dependență – care le ruinează sănătatea și le distruge comunicarea cu propriii copii.

Maria pleacă prima în Japonia, la studii, unde se adaptează relativ repede. O urmează, la ceva vreme, Sabina, pentru care lucrurile se aranjează în alt tipar, nu la fel de armonios: după căsătorie și copii, după relația dificilă cu socrii, vine rapid și sentimentul inutilității. Sabina trece printr-o depresie de tipul „Ziua Cârtiței”:

„Dacă ajungea mai devreme, mă prefăceam că dorm. Nu mai aveam putere să dau cu ochii de el. Zilele se repetau, identice, și mă simțeam ca în Ziua Cârtiței.

Într-o dimineață, nu m-am mai putut ridica din pat. I-am spus atunci că nu mai pot lucra acolo. Să facă el ceva. M-a rugat să aștept un pic până va vorbi cu tatăl lui. Am zis OK. După două săptămâni în care am tras de mine să mă trezesc dimineața și să îmi văd de treabă, să mă prefac că sunt bine de față cu copilele, l-am întrebat într-o seară dacă totuși vorbise. I s-au micşorat ochii și mi-a strigat că are nevoie de timp.

El avea nevoie de timp. Nevoie de timp pentru ce? Să aibă curaj să îi spună lui taică-su că nevastă-sa nu mai poate. Avea nevoie de timp. Îmi venea să-i bag pe gât tot timpul cu lopata, să se sature.

Am sunat-o pe Maria a doua zi și i-am zis pentru prima dată că nu mai pot. A venit la mine, s-a schimbat la faţă când a văzut cum arăt, a vorbit cu Yasu. Nu mai știam ce e cu mine, nu mai simțeam nimic, nu mai știam dacă eu greşisem sau dacă el era absurd. Maria m-a luat de mână și m-a dus la un terapeut în oraş. Au vrut să bage în mine pastile, dar am refuzat. Am mers de vreo două ori, dar când nevasta ăluia care nu avea nicio pregătire în domeniu – a început să bată câmpii și să-mi spună cum a salvat el căsnicia multor femei în situația mea și că ar trebui să fiu recunoscătoare că am o familie și că trăiesc într-o țară străină, mi s-a făcut rău și am vomitat. Am găsit o altă clinică. Am reluat povestea. Aveam nevoie să fiu ascultată de cineva.” (p. 226)

Tensiunile dintre tinerii soți apar treptat. O problemă este și revenirea Sabinei la muncă, la doar o lună după nașterea fetiței. Yasu face dintr-o societate care are cultul muncii în exces și al ritualurilor legate de activitatea permanentă. Treptat, Yasu începe să semene tot mai mult cu tatăl său despotic și taciturn. Legăturile afective, oricum fragile, se destramă de tot:

„La o lună după naștere, Yasu se aștepta să mă întorc la muncă. Mama și Maria mi-au zis că nu se poate așa ceva, să vorbesc cu el și să mai stau acasă măcar încă pe-atât.

— Dar şi mama tot la o lună s-a apucat de muncă, după ce m-a născut pe mine. Nu e ca și cum trebuie să pleci departe, ești lângă casă, te poți întoarce oricând să o alăptezi.

— Înţeleg ce spui, dar nu mă simt pregătită să încep din nou și să am grijă și de Erika.

— Nu de-aia a venit mama ta? Să te ajute? Doar va sta ea cu bebelușul cât ai tu treabă!

— Te rog, Yasu! Am nevoie de încă puțin timp, nu e mult încă o lună.

Când se enerva, ochii i se micșorau și în locul lor rămâneau două linii subțiri. Își ținea capul într-o parte și avea ticul să bată din picior. Vocea i se schimba, se îngroşa și vorbea mai repede decât de obicei. În momentele alea mi se făcea frică de el. A spus că o să vorbească cu taică-su și mai vedem.” (p. 206)

Nunțile românești seamănă cu cele japoneze, până la un punct. Mirii își confecționează singuri invitațiile. Sabina constată că nimeni nu cumpără rochie de mireasă, din rațiuni practice – toată lumea împrumută. Obiceiurile pitorești nu lipsesc: îmbrăcarea chimonoului, primirea invitaților, superstițiile etc. Excelentă este secvența în care, la inițiativa soacrei mici, familia japoneză se prinde în horă:

<<Am fost puşi la o masă în faţa tuturor. Yasu a ridicat paharul și a spus „Noroc”! Au început să apară aperitivele pe mese, eram aşa fericită că, în sfârşit, pot să mănânc! Însă invitații au început să treacă pe la masa noastră și să ne toarne băutură în pahare. Fiecare avea plăcerea să toarne şi să dea noroc cu mirii. Atunci am observat sub masă, la picioarele noastre, două găleți. L-am văzut pe Yasu că după fiecare ciocnit de pahare, ia o gură și restul aruncă sub masă. Aşa nimeni nu se simțea prost și noi nu băgam alcool pe stomacul gol să ne facem praf. Aperitivele neatinse au fost înlocuite cu friptură. Mirosea într-un mare fel, eram gata de atac, la masă mai erau doar câțiva aliniați, aşteptându-şi rândul cu sticlele în mână. După ce au plecat și ultimii, ni s-a făcut semn că trebuie să urmăm stafful. Trebuia să ne schimbăm în ţoale tradiționale. Adio friptură!

Îmbrăcarea kimono-ului a fost un chin. Era imposibil să o fac singură, erau pe lângă mine câteva asistente și o sensei. Era profesoară, preda cursuri în oraş despre „cum să îmbraci un kimono”. Am fost înfășurată în mai multe straturi și legată cu tot felul de şnururi; la final, mi-au prins obi-ul și-am zis că leşin acolo. Totul era atât de strâns în jurul corpului că de-abia puteam respira. Mi-au pus șosete tabi și papucii geta. Mergi, Sabino, dacă mai poți!”

Yasu purta şi el un kimono bărbătesc și arăta foarte bine. Ne-am făcut apariția în sală pe muzica Yoshida Brothers şi toată lumea a început să aplaude și să strige „Wow!” Ce mai, eram frumoşi împreună. Am mers până la masă în urma lui Yasu, cum spune tradiția, cu paşi mărunți și având grijă să nu mă împiedic.>> (p. 195)

„Au început iar să se alinieze toți, să facă poze cu noi. Acum nici dacă voiam să mănânc ceva, n-aş fi putut, nu cred că mi-ar fi intrat nimic în stomac.

Dintr-odată, a început să cânte muzică populară și câțiva prieteni de-ai lui Yasu, în frunte cu Koji, au apărut îmbrăcaţi în niște costume populare improvizate, cu baticuri roșii și rujați. Au început să danseze, au făcut hora şi i-au luat pe sus pe oamenii de la mese. Am aflat după aia că repetaseră în secret şi mama îi ajutase cu coregrafia. Nu ştiu cât de tare s-au distrat japonezii, eu era să fac pe mine de la atâta râs. Dansau chiar foarte bine, oare cât i-o fi chinuit mama?

Nimeni nu mă avertizase că, la final, trebuie să spunem câteva cuvinte în fața tuturor. Yasu a fost primul și a început să plângă ca un copil. Le mulțumea părinţilor pentru tot ce au făcut pentru el. Când mi-a venit rândul, m-am uitat la mama, la Maria şi Koji, la socrii Mariei şi mi s-au umplut ochii de lacrimi. Aveam atât de multe să le spun și aș fi vrut să las microfonul și să mă duc să-i iau în brațe pe toți. Vocea îmi era gâtuită şi n-am reușit să adun multe cuvinte. Au început să plângă toți.” (p. 196)

Rădăcinile depresiei sunt însă în trecut, grefate pe fundalul unei maturizări precoce și al inversării nefirești a rolurilor din familie. Copilul are grijă de părinți, face rost de bani, aplanează conflictele, se descurcă, a deprins arta de a crea aparența de normalitate. Cele două surori nu se înțeleg prea bine în copilărie, însă recuperează la capitolul afecțiune în perioada japoneză.

Nu mai e nimeni acasă este o carte despre sentimentul rătăcirii. Întoarcerea nu este niciodată posibilă în mod real, mai întâi pentru că oamenii apropiați dispar, apoi pentru că locurile, în sine, nu mai există, acoperite de alte locuri. S-a produs o reconfigurare indusă de trecerea timpului.

„Acasă”, în măsura în care a existat, ca spațiu învestit afectiv, este o stare care s-a pierdut și căreia nu i se simte lipsa. Familia traversează continente, parcurge distanțe imense, unii simt nevoia să păstreze legături cu rudele, alții se rup definitiv de neam, fără sentimentul pierderii rădăcinilor. Romanul arată că nu purtăm noi locurile natale. Locurile rămân în urmă, pe o hartă oarecare, accesibile în orice moment și, prin acest lucru, neinteresante.

Cartea este o cronică de familie, o istorie scrisă din perspectiva fetei care crește, devine adolescentă, apoi o tânără nevoită să trăiască, în toată această perioadă a evoluției, fără sprijinul părinților. Din când în când, în perioade de criză, copilul este salvat de bunici.

Stilul relatării este calm, fără să devină complet detașat – nici nu s-ar putea întâmpla asta, scrierea făcându-se la persoana I. Lipsesc însă, poate în mod neașteptat, accentele de dramatism și sentimentalismul, adică exact elementele care ar fi diminuat originalitatea și frumusețea cărții.

Societatea este privită în evoluția ei, prin utilizarea unui studiu de caz, într-o manieră asemănătoare cu aceea pe care o găsim în altă proză excepțională a acestor zile, StelaSimonei Goșu.

Dincolo de mărturia unui copil care crește, având la rândul său copii, rămâne impresionantă în carte imaginea societății românești, suprapuse pe realitatea societății japoneze – două plăci tectonice care trec prin perioade de acalmie, până la următorul seism. Când crezi că s-a întâmplat tot ce se putea întâmpla, finalul scoate la iveală o altă poveste, în versiunea comprimată, suficient de interesantă ca să te întrebi ce mai urmează.

Despre autoare, găsim câteva informații în prezentarea editurii:

Sabina Yamamoto (n. 1984, București) a publicat în volumul colectiv Ficțiuni Reale (Editura Humanitas, 2013), proiect colectiv inițiat de Florin Piersic Jr. și în volumul „Scrisori din Cipangu”, povestiri japoneze de autori români (Editura Trei, 2016). A urmat cursurile de scriere creativă sub îndrumarea lui Marius Chivu și Florin Iaru, Atelierul de croitorie și Creative Writing Sundays. A mai scris articole și proză scurtă pentru Cod de Poveste, Contributors, Dilema Veche, Familia, Laconic, Liternet, Revista de Povestiri, Timpul, Tomis și Viața Medicală. În prezent locuiește în Yokohama, împreună cu cele două fiice ale sale. „Nu mai e nimeni acasă” este cartea sa de debut.

Las mai jos alte fragmente:

„— Sabina, îmi pare rău! Spune-mi cum te pot ajuta. Nu pot da timpul înapoi, mami! Te rog să mă ierți!

Îşi cerea iertare pentru prima oară. Am rămas locului pentru câteva momente. Timpul nu poate fi dat înapoi și greşelile pe care le-ai făcut ca părinte nu se uită și nu se iartă. Anii nu ajută la vindecarea rănilor, e o prostie. Nu aduc nici pace, nici împăcare. Și, deşi nu am putut înțelege ce s-a întâmplat și cum de-a avut anii ăia de rătăcire tocmai când eu aveam cel mai mult nevoie de ea, am învăţat să accept. Să-mi dau seama că totul face parte din mine acum, ca o boală pe care trebuie s-o duc. Dacă aş uita un amănunt, mi-ar cădea o mână sau un picior. E în carne, e în oase, în fiecare respirație. Iar durerea, ei bine, durerea începe să nu mai doară.

Mama a stat atunci vreo două săptămâni cu noi și după aia s-a dus în Yamaguchi, la Maria. Spunea că îi place mai mult oraşul nostru, dar c-o amețește, cu oamenii lui, cu luminile lui. Pe când la țară e liniște și îşi poate trage sufletul. Mama îmbătrânise. Înainte să plece, mi-a pus pe masă un teanc de hârtii îngălbenite și pătate. Am privit-o nedumerită.

— Ce e cu astea?

— Sunt ale lui Toni, din tinerețea lui. Le-am găsit prin pod și m-am gândit că ai vrea să citești ce a scris pe la vârsta ta. Că după aia știi bine ce s-a întâmplat, a mai zis, și-apoi s-a oprit din povestit.” (p. 240)

„Ce satisfacție am avut când am trecut testul de kanji…! Mai aveam încă o treaptă de urcat, cea mai greu de trecut, și aș fi putut fi considerată native level. Trebuia să citesc mult și zilnic în japoneză. Altfel uitam. Mă ajuta că îi citeam Erikǎi povești înainte de culcare și, deși îi vorbeam numai în românește, prefera cărțile în japoneză. Încă nu eram în stare să citesc tot ziarul, deşi îmi lipsea la nebunie mirosul ăla de hârtie și tuş proaspăt.

Ziarul era o nostalgie. Ziarul era România. România era dor. Dorul durea.” (p. 210)

„Se mânca aceeași mâncare, păstrată în nişte cutii speciale numite jubako, un fel de bentouri mai mari, în interiorul cărora erau distribuite uniform, 16 feluri de mâncare. Și fiecare element simboliza ceva anume. De exemplu ebi(creveții prăjiți) reprezentau viață lungă, pe când datemaki (omletă rulată) însemna zile de bun augur, iar kazunoko (icre de hering) dorinţa de a avea copii în următorul an. E lesne de înțeles, cu toți îmi puneau în farfurie icre, să se asigure că nu scapă șansa de a-și vedea nepoții.

1 ianuarie era dedicată mersului la templu și vizitei la morminte. Și aici se făcea curățenie, iar plăcile funerare erau spălate cu un burete special. După ce totul era bec și pus la punct, fiecare trebuia să aprindă două bețișoare și să se roage la cei decedați. Prima dată am rămas încurcată, am tras cu ochiul la Yasu, avea capul plecat și ochii închişi, restul la fel. Ce puteam spune eu? Habar n-aveam cine erau oamenii ăştia. Am închis ochii și am spus: yoroshiku onegaishimasu, Sabina desu!” (p. 190)

„Toate sărbătorile le petreceam cu familia lui. Aşa era tradiţia şi nu exista altă cale. Asta însemna să mergem acasă la bunica lui Yasu și să stăm câteva zile. Sărbătorile de iarnă erau cel mai greu de dus. Nu aveam liber de Crăciun, munceam până pe 30 decembrie, zi care era dedicată curăţeniei generale în firmă, unde toți angajații, în frunte cu noi, frecam podele, pereți, geamuri şi veceuri. După un program ca ăsta, îți venea să zaci câteva zile. Dar nu, în aceeași seară ne făceam bagajele şi mergeam în Yamaguchi, la bunica. În dimineața de 31 decembrie toată lumea se trezea la 6 dimineaţa şi urma o altă curățenie generală în casă. Spălat perdele şi cuverturi, frecat toate camerele cu tatami și erau atât de multe, aspirat, şters praful, măturat afară, curățat bucătăria. Bărbații se apucau de pregătit într-un hol exterior, unde totul era înghețat de frig, ce trebuia pentru a face mochi – kilograme întregi de pastă moale de orez. Mochitsuki‘ fiind o tradiție în familie peste care nu se putea trece, toată lumea participa. Orezul trebuia lăsat la înmuiat în apă cu o seară înainte și apoi gătit la aburi în nişte cutii speciale, care se puneau unele peste altele. Era pus apoi într-un mojar imens de lemn și aici bărbații începeau să-l lovească cu niște ciocane mari de lemn, rapid, într-un ritm bine definit, pentru a forma pasta lipicioasă cât orezul era încă cald. Nu puteam să mint, la început a fost un adevărat spectacol.” (p. 187)

<<— Sabina-san shigoto desu.

Se încăpăţâna să folosească san, deși îi repetasem de nenumărate ori să înceteze. Mă zgâria la urechi, era ca și cum mă striga tot timpul doamna Sabina. Aşa îşi striga și soțul, deşi erau căsătoriți de atâta amar de vreme, Takeshi-san. Prima oară am crezut că o face doar în fața angajaţilor, ca formă de respect, dar când am văzut că îl striga la fel şi acasă, m-au apucat nervii. Takeshi-san în sus, Takeshi-san în jos. Îl pusese pe un piedestal, iar ăla juca rolul stăpânului. Mie îmi vorbea numai în limbajul formal, keigo. Numai masu și desu ieşeau din gura ei la fiecare propoziție pe care mi-o adresa. Dacă mă ruga să duc ceva jos la secretariat, suna cam așa: „Sabina-san, ați putea să vă duceţi până jos cu actele acestea și să i le înmânați secretarei? Vă rog frumos!”

Mă irita atât de tare, că am renunţat să-i mai vorbesc politicos și am dat-o pe limbajul simplu, poate se învăța minte. N-a funcţionat, ba din contră, cred că făcusem o greşeală, cu și mai mare râvnă îmi vorbea politicos. La un moment dat am cedat, n-avea decât să folosească cel mai complicat limbaj onorific, nu-mi mai păsa. >> (p. 186)