Note de lectură – întâlnirea cu Jon Fosse

Nu este vorba, firește, despre o întâlnire face-to-face cu scriitorul norvegian recent nobelizat, ci despre interacțiunea cu una dintre cărțile sale, respectiv Numele celălalt. Septologie I-II, roman nominalizat la International Booker Prize în 2020, tradus la noi de Ovio Olaru și publicat, în 2022, la Editura Pandora, București, în colecția Anansi Contemporan, coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu.

Aveam cartea, de ceva timp chiar. Am început-o cu destule luni în urmă, dar nu a fost să fie atunci: era cald, era agitație în cartier, iar ritmul acesta, nou pentru destui dintre noi, cu adăstări și reveniri asupra aceleiași imagini sau stări, ca într-un exercițiu hipnotic, părea să (mă) obosească. La a doua lectură, de la capăt și nu de unde rămăsesem inițial, revelația s-a produs tocmai pe acest palier al unui destin „privit” și analizat cu încetinitorul, într-o carte în care pare să nu se întâmple nimic, dar se întâmplă totul, însă nu ca într-o narațiune literară propriu-zisă, în care personajele chiar își intră în rolul lor de actanți, ci sub forma unei analize „în oglindă” a destinului asumat de același om: pictorul Asle, trăitor pe coasta de nord a Norvegiei și dublul său, tot Asle, tot pictor. Câți dintre noi nu și-au pus întrebarea aceea tulburătoare și disconfortantă „Ce-ar fi fost dacă…?” în situații de viață în care a trebuit să facem o alegere, iar peste ceva timp să ne întrebăm dacă a fost cea potrivită?! Cei doi Asle reprezintă versiuni ale aceleiași persoane: unul, căsătorit cu Ales (observați, și aici, preocuparea pentru combinarea lingvistică a celor două prenume), fără copii, rămas văduv și în depresie evidentă din această cauză; celălalt, divorțat de două ori, cu trei copii și un câine. Asle, rămas fără Ales, locuiește singur în vechea lor casă din Dylgja, unde viața cu Ales și-a avut lumina și bucuria ei; drumurile dinspre și spre casă devin, de fapt, un parcurs al vieții și al condiției umane în general, căci variantele temporo-spațiale se amestecă necontenit, la fel și amintirile, până la cele mai îndepărtate. Primul Asle are deseori senzația, extrem de intensă, de răscolitoare, că trebuie să se întoarcă nu într-o casă goală, ci la nevastă și la copil, la familia pe care ar fi trebuit să o aibă dacă Ales nu s-ar fi îmbolnăvit și nu ar fi murit.

Primele zeci de pagini ale romanului au în centrul lor un Asle care se dedublează și-i contemplă la nesfârșit, cu o sfâșietoare nostalgie, pe Asle și Ales în plină tinerețe, îndrăgostiți și luminoși: la groapa cu nisip, îmbrățișați, acoperiți cu paltonul lui Asle, în leagăn, în zăpadă (sub forma clasică a îngerilor); dialogurile lor, aceleași, intenționat repetitive, ca și cum fiecare cuvânt și fiecare imagine a lui în minte e necesar să scormonească, să se imprime, dialogurile acestea conturează o lume interioară, lumea unui om care vâslește greu printre rămășițele vieții trăite în absența celei pentru totdeauna duse.

Un poem de dragoste este cartea aceasta, un poem al durerii, al pierderii și al viețuirii grație amintirilor recuperate prin artă. Privindu-se pe sine și pe Ales cel din tinerețe, Asle îi decupează din memoria afectivă pentru a-i putea imortaliza într-un tablou:

„… și eu îi văd stând acolo, nemișcați, par că stau acolo ca într-un tablou, ca într-o imagine pe care n-o s-o pot uita niciodată, stau acolo îmbrățișați, ca într-o imagine pe care o voi picta, îi voi scoate la suprafață și îi voi picta și voi scăpa de ei, așa cum stau aici și o să-mi amintesc și-o să-i pictez și o să mă descotorosesc de imaginea lor, fiindcă acum parcă emană o lumină în locul unde stau îmbrățișați, de parcă ar fi unul singur stau acolo, ca și cum doi oameni ar fi unul și întunericul se lasă peste ei ca zăpada, întunericul cade peste ei ca fulgii (…), și cu cât se întunecă mai mult, cu atât mai multă lumină emană ei doi…” (pag. 41)

Încapsulată în ghiocul amintirii, această imagine, ea singură, luminează toată cartea, măsurând ulterior suferința pierderii, desperecherea, bețiile, însingurarea, bătrânețea. Asle îl culege pe celălalt Asle din zăpadă, unde căzuse, beat, și-l duce la spital, conversând cu el în același tip de exercițiu repetitiv, obsedant, un nesfârșit monolog cu propria conștiință, interferând cu alte dialoguri: cu vecinul Asleik și cu Guro, sora acestuia, cu Șoferul de Taxi, cu Omul Bun la Toate, cu Fiul, Fiica, Băiețelul, Brutarul, Brutăreasa, Bunul, Buna, Mama, Tatăl, cu Alida, personaje cu nume intenționat generic, dar individualizate atent prin alte detalii, pe măsură ce, înainte de a-și întâlni pentru ultima oară dublul, Asle va expia. Firul acesta al amintirilor recuperate într-o călătorie spre rădăcini se desfășoară, și el, la fel de hipnotic, pagini întregi sunt poeme în proză, cu atenție pentru amănunte aparent nesemnificative, dar cu rolul lor în țesătura cărții.

Compensatorie se dovedește, pentru omul confruntat cu suferința pierderii celei dragi, înzestrarea artistică, pictura. În copilărie, primul tablou pictat de Asle este după o reproducere numită „Alai de nuntă în Hardanger”, una dintre cele mai cunoscute picturi norvegiene realizată de Adolph Tidermand și Hans Gude. Atât de fidelă este pictura lui Asle, încât Învățătorul său o cumpără pe bani frumoși, dar pentru băiat, mai târziu, satisfacția nu va consta într-o astfel de abordare artistică; să picteze coerent nu e o artă, iar toate tablourile vândute pe mulți bani nu sunt decât „niște tablouri groaznice, înșelător de frumoase, dar de fapt urâte cum numai tablourile pot fi, doar umbrele erau pictate bine”. (pag. 77). Doar „întunericul”, „umbrele” sau „lumina” erau cu adevărat importante, acel „ceva” intuit când și când de Asle, în clipele de grație, dar mereu respins de ceilalți, de cumpărători, care vor să achiziționeze artă tradițională „după natură”, un sacrilegiu, o „pângărire a artei” (Asle nici măcar nu acceptă să se semneze cu numele întreg pe astfel de tablouri standard). Imaginile din copilărie, chipurile părinților și ale bunicilor surprinse în anumite ipostaze, detalii vestimentare, gesturi, o anumită umbră sau o anumită lumină devin subiecte de pictat („e ceva ce vreau să dau mai departe, ceva despre care vreau să afle și alții”). Emblematic rămâne tabloul cu două linii care se intersectează, considerat unul dintre cele mai bune ale sale, păstrat ca atare: înainte de a muri, la spital, cei doi Asle se vor reuni în aceeași ființă, recuperându-și trecutul, cu toate amintirile, luminile și umbrele lui, două linii se intersectează și devin una singură, ceea ce este și ceea ce ar fi putut fi, doi pictori care privesc și privesc până când „ceea ce văd e mai mare decât viața, poate, dar poate nu e cel mai nimerit fel de a o spune, e de fapt un soi de lumină, un soi de întuneric luminos, o lumină invizibilă în aceste tablouri care vorbesc într-o limbă mută și care spun numai adevărul, și atunci, după ce am intrat cu totul în viziunea asta, în modul ăsta de a vedea, nu mai sunt eu cel care privește, ci există ceva care privește lumea prin mine…” (pag. 320)

Această carte nu este doar o splendidă meditație despre fragilitatea condiției umane, ci mai ales un cântec înalt al bucuriei de a trăi prin iubire și prin artă, un cântec care celebrează, peste timp, ceea ce rămâne din noi la sfârșit, „fiindcă în ceea ce moare există un rest invizibil care nu moare, iar în ceea ce putrezește există un rest invizibil care nu putrezește”.

Numele celălalt. Septologie I-II de Jon Fosse