Neliniște – la granița dintre viață și istorie

Zülfü Livaneli este un scriitor contemporan turc, o voce puternică a literaturii moderne, cu interese accentuate în sfera civică și socială, fiind, în același timp regizor, compozitor, cantautor și scenarist. În urma implicării civice, autorul a cunoscut condamnarea la închisoare, amenințări și, în cele din urmă, exilul timp de unsprezece ani. Operele sale au fost multipremiate la nivel internațional și apreciate la superlativ de critica literară.

Neliniște a fost publicat în anul 2017, sub numele original de Huzursuzluk și tradus din turcă, în anul 2023, la Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei, de Maria Miu, căreia îi aparțin și notele explicative regăsite în volum. Romanul este structurat în două mari părți, Drumul către Hussein și Drumul spre Meleknaz, diferențele între cele două planuri narative fiind surprinse prin semnificația celor două prepoziții: spre Meleknaz drumul este anevoios, plin de simbolism și neînțelesuri, conducând la un final deschis.

Romanul lui Zülfü Livaneli este conturat stratificat, în planuri temporale, care se completează și se contopesc, ce a fost și ce a mai rămas, debutând cu drumul lui Ibrahim acasă, un loc părăsit de multă vreme în dorința de realizare profesională și personală. Ibrahim, jurnalist și prieten bun cu Hussein, merge pe urmele celui dispărut, creând un itinerariu atât pentru a clarifica cele întâmplate, cât și pentru a se întoarce pe propriile urme, cele lăsate în urmă odată cu plecarea spre metropolă, drum care îl va face să realizeze profunda singurătate.

Lăsând în urmă geamia ridicată pe vremea artuchizilor, mi-am dat seama ce mă neliniștea: singurătatea. În orașul acesta eram singur, nu aveam pe nimeni, nu mai aveam nicio legătură de familie, cei rămași în viață se mutaseră la Ankara sau la Izmir și nu mai țineam legătura cu ei, legăturile mele de familie erau rupte definitiv, iar bunicul, tata și mama odihneau în cimitir. Acest oraș nu mai era al meu. Deasupra și în afara clădirilor milenare de piatră firele de telefonie și electricitate, cu ocazionala centrală, arătau ca niște mațe deșirate și încurcate în urâțenia întunericului.

Personajul este și un itinerant între două vremuri; copilăria și maturitatea, cea din urmă rămasă incomplet înțeleasă, iar maturitatea incomplet realizată. Parcursul fizic este însoțit de o continuă introspecție, amplificată de amintiri, care nu mai contenesc să se dezvăluie, multe dintre ele fiind senzoriale. Introspecția capătă și nuanța unei puternice reflecții asupra identității etnice, religioase, lingvistice, cu atât mai mult cu cât spațiul din care provine personajul este un mozaic de populații. De asemenea, se conturează drumul de la conviețuire la toleranță și respingere, cea din urmă fiind cauza unor numeroase conflicte interetnice și metamorfozându-se în începutul unei existențe sub semnul fricii de un altul, care cândva era de-al tău, creându-se dihotomia eu – celălalt, înțeleasă ca o ruptură definitivă.

La piață, la școală, că erai sirian, musulman, evreu, sau cine știe ce soi de zoroastrian, eram toți prieteni și ne bucuram împreună de sărbătorile celorlalți. Dar acum orașul era acoperit de umbra unui islam dur și plin de furie, închis în sine […] De departe se auzeau focuri de armă și lătrat de câini. Pentru a scăpa de sentimentul nedefinit pe care mi-l inocula orașul acesta pierdut, m-am îndreptat spre restaurantul Cercis Murat Konagi, care avea filiale până în Istanbul.

Din acest loc plecase și Hussein, sub amenințările unei mentalități intolerante, unei sete incontinente de sânge, sub semnul a ceea ce în carte este definit harese, un concept care definește ambiția, lăcomia, dorința, ardoarea și setea de răzbunare pe cel pe care îl consideri diferit religios sau identitar de tine, asemenea cămilei care se înfruptă lacom dintr-un mărăcine gustos, dar dăunător:

Așa-i obiceiul în tot Orientul Mijlociu, fiule: ne omorâm între noi de generații întregi, fără să ne dăm seama că ne ucidem de fapt pe noi înșine. Ne îmbătăm cu propriul sânge.

Pe acest fundal, se reliefează povestea lui Hussein și al yazidei Meleknaz, definită mai întâi prin identitatea religioasă și apoi prin nume, cea care se trage dintr-un popor al cărui simbol este Îngerul Păun, un argument pentru ca aceasta să fie neacceptată și privită cu scepticism, cu ură, fiind considerată o purtătoare de rău, care se poate abate și asupra celorlalți.

Yazidiții nu folosesc nici unul dintre numele pe care le folosim noi pentru Creator. După părerea mea, nici nu cred în el. Ei îl au pe Îngerul Păun […] Oricât ai încerca să îi convingi de greșelile lor, nu se abat de la credința lor. Pentru numele lui Allah, ce fel de credință este aceea să crezi într-un păun?

Dincolo de o curiozitate de a afla ce s-a întâmplat cu prietenul său din copilărie și cu fata yazidă, Ibrahim resimte sarcina de a o găsi pe Meleknaz ca pe o datorie morală, dar și ca pe un sens oferit propriei vieți, trăită până acum din inerție. Drumul spre Meleknaz este presărat cu dezvăluiri dureroase despre suferința provocată de om omului, despre traumele lăsate de barbarie, dar și despre viața care se poate naște chiar și în mijlocul infernului. Mila nu șterge durerea, mai ales când durerea pătrunde dincolo de epidermă și traversează fulgerător toate țesuturile, producând un cutremur interior și un dezastru exterior: pierderea încrederii în omenire.

Se închisese în sine în așa fel încât nici măcar o rază de lumină să nu poată pătrunde în bezna din sufletul ei. Părea o fortăreață construită din disperare și care avea să se prăbușească la prima rază de lumină. Așadar așa arăta pierderea încrederii în omenire: o întunecime în care toate ușile și ferestrele speranței sunt închise, o ușă de fier pe care nimeni nu o mai poate deschide niciodată.

Unele povești sunt date pentru a rămâne o enigmă sau pentru a fi prea puțin înțelese, rămânând suspendate într-un timp în care s-au născut, fiind imposibil de adus, în totalitate, în lume, în prezent. Ele pot fi spuse pe tonuri și voci diferite, rostite în surdină sau strigate cu patos și, cu toate acestea, rămân neînțelese, deoarece durerea, asemenea fericirii, nu se poate turna decât imperfect în cuvinte.

Romanul Neliniște este o profundă meditație despre viață, sub cele mai complexe forme ale sale, o relatare despre starea actuală a lumii, o carte despre marile probleme ale omenirii, despre ceea ce ne apropie sau ne desparte ireconciliabil: