Multiplele unghiuri ale realității – „Despre fotografie” de Susan Sontag

Citind excelentul eseu al lui Erwin Kessler de la finalul cărții (și al lecturii), mi-am adus aminte de un text pe care l-am văzut montat în două spații teatrale bucureștene, deci trecut prin două filtre regizorale diferite (dacă mă întrebați, niciuna dintre ele pe gustul meu în totalitate). Când timpul stă pe loc (Teatrul de Artă, regia Bogdan Budeș), respectiv Când timpul nu se mișcă (Teatrul Odeon, regia Vladimir Anton) sunt adaptările românești pentru Time Stands Still de Donald Margulies, o piesă care are ca personaj principal o fotojurnalistă de război. Așa devine explicabilă asocierea mentală pe care am făcut-o automat citind eseul ce ține loc de postfață pentru Despre fotografie de Susan Sontag. De altfel, și eseista și Erwin Kessler fac referire la două fotografii celebre, care au făcut „carieră”: prima dintre ele este cea cu fetița vietnameză arsă cu napalm, cea de-a doua, de dată mai recentă, este cea cu copilul sudanez muritor de foame lăsat în grija vulturului. Doi fotografi de război, două atitudini diferite, dar aceeași celebritate a fotografiilor (ambele au câștigat Pulitzerul). De ce spun atitudini diferite? Pentru că Nick Ut după ce a făcut fotografia a luat copila arsă a a luat-o și a dus-o într-un spital de război, în schimb Kevin Carter s-a urcat în avionul ONU, protejându-și astfel doar viața personală. Două atitudini ce pot fi discutate din perspectiva eticii profesionale mult și bine, fără să schimbe ceva pe fond: fotografiile și-au făcut treaba, au impresionat și încă impresionează sute de mii de persoane. Mai recent, aduceți=vă aminte cât de mulți am fost cei impresionați de copilul refugiat mort pe o plajă din Turcia, cu tatăl încremenit alături. Vorbim despre „imagini” care ar fi trebuit să schimbe soarta unor războaie sau a unor populații întregi. Fotografii menite să redea realitatea așa cum este ea: crudă, nefavorabilă unora dintre semenii noștri, un amestec de insuportabil și cruzime care spune multe despre cât de mult ne-am dezumanizat odată cu creșterea gradului de civilizație. Dar efectul a fost de fiecare dată altul! În anii ´70 – ´80, când digitalizarea încă nu ne transformase pe toți în fotografi de ocazie, impactul unei fotografii mai putea fi încă cuantificat atât din punct de evedere estetic, cât și din punctul de vedere al eficacității (al impactului, deci al gradului de schimbare provocat – direct sau indirect, nu prea contează); în anii 2000 vorbim despre o cu totul altă atitudine – expunerea continuă, prin intermediul mass-media, la șiruri de fotografii cu grad mai mare sau mai mic de violență ne fac imuni la conținutul propriu-zis, nu mai vedem, ci doar trecem în revistă subiecte diferite, fără să reținem prea multe din detalii, acțiune etc.

Toate acestea fiind spuse, înțelegem de ce astăzi, mai mult ca oricând, devine subiect de dezbatere serioasă reflectarea realității prin fotografie. Este ceea ce face și Susan Sontag, încă din anii ´70, când scrie primele eseuri din Despre fotografie: cât din ceea ce cuprinde în poză ochiul fotografului este realitate obiectuală, așa cum este ea? Cum trecem peste cel mai important filtru – cel al fotografului = și să recompunem realitatea, așa cum este ea? Când devenim conștienți de faptul că ceea ce ni se arată în fotografii nu este realitatea obiectuală, așa cum este ea, ci fragmente dintr-o mare și enormă compoziție, din care artistul a ales să redea doar ceea ce i-a trezit interesul sau ceea ce a putut cuprinde (printr-o continuă acțiune de înțelegere) cu mintea lui?

„Pentru susținătorii realului, de la Platon până la Feuerbach, a pune a pune pe poziții de egalitate imaginea cu simpla aparență, adică a porni de la presupunerea că imaginea este complet diferită de obiectul reprezentat, înseamnă o parte a procesului de desacralizare care ne desparte iremediabil de lumea timpurilor și locurilor sacre, unde imaginea făcea parte din realitatea obiectului reprezentat. Ceea ce definește originalitatea fotografiei este faptul că, în perioada istoriei picturii, lungă și din ce în ce mai laică, în clipa în care caracterul laic triumfa în totalitate, ea resuscitează, în termeni complet laici, ceva asemănător statutului primitiv al imaginilor. Sentimentul nosru imposibil de reprimat conform căruia procesul fotografic este magic are o bază autentică. Nimeni nu crede că o pictură de șevalet este în vreun fel acelați lucru cu subiectul său; doar reprezintă sau face trimiteri la el. Dar o fotografie nu este doar asemenea subiectului său, un omagiu al subiectului său. Este o parte a acelui subiect, o extensie a lui și o modalitate puternică de a-l dobândi, de a-l controla.”

Foarte interesante, de asemenea, sunt primele eseuri, cele care fac referire atât la istoria fotografiei ca artă de sine-stătătoare, cât și la dihotomie între pictură (cu referiri punctuale la impresionism și arta portretului) și fotografie ca alternativă. Diferențele insurmontabile dintre cele două fac posibilă coabitarea acestora și astăzi, pictura nedispărând ca artă, apariția aparatului de fotografiat forțându-i pe artiști (pictori și fotografi, deopotrivă) să inventeze noi și noi tehnici de abordare a subiectului și de redare a realității. Fotografii s-au specializat odată cu dezvoltarea tehnicii în sine. Vorbim de fotografi de evenimente, fotografi de război, specialiști în peisaje etc. Fotografia a fost pusă foarte repede în slujba diferitelor industrii, economicul dictând evoluția cererii și a ofertei. Pe de altă parte, fotografia ajută la dezvoltarea cinematografiei ca artă, cadre celebre din filmele alb/negru sau color impun mode și schimbări de atitudini, provoacă lupte pentru diverse cauze etc. Cele două eseuri, Evangheliile fotografice și Lumea-imagine, descompun, rând pe rând, mituri și aduc la un loc concepte pe care esteticienii și filosofii artei le folosesc astăzi cu destulă precizie, încât să provoace adevărate dezbateri constructive cu privire la viitorul fotografiei ca artă (și nu doar ca tehnică).

«În primăvara lui 1921, două automate de fotografiat recent inventate în străinătate au fost instalate la Praga, capabile să reproducă șase sau zece sau mai multe expuneri ale aceleiași persoane la o singură imprimare.

Când i-am dus lui Kafka o astfel de serie de fotografii, i-am zis cu lejeritate:

– Pentru câteva coroane, oricine se poate fotografia din orice unghi. Aparatul ăsta e un fel de „cunoaște-te pe tine însuți”.

– Vrei să spui „greșește-te pe tine însuți”, spuse Kafka, cu un zâmbet pierit.

– Ce vrei să spui? am protestat. Aparatul de fotografiat nu poate minți!

– Cine ți-a spus asta? zise Kafka lăsându-și capul să alunece spre umă. Fotografia fixează ochiul asupra superficialului. Pentru acest motiv, ea ocultează viața ascunsă care strălucește în hotarele lucrurilor, ca un joc al luminii și al umbrei. Nu putem vedea asta nici măcar cu cel mai puternic obiectiv. Trebuie să pipăim după ea, prin simțuri… Acest aparat automat nu multiplică ochii oamenilor ci doar oferă o panoramă fanstic de simplificată.

– din Gustav Janouch, Conversații cu Kafka.»

Despre fotografie e de citit astăzi, la decenii de la publicarea ei, tocmai pentru că între timp fotografia și-a escaladat propriile limite; astăzi oricine este deținătorul a cel puțin unei camerei foto (integrată în laptop, tabletă, telefon etc.) și o folosește mai mult sau mai puțin în scopuri narcisiste. Înstrăinarea de care se tot vorbește în ultimii ani se datorează (în ce măsură, e de vorbit separat) și datorită faptului că oamenii au ajuns să-și proiecteze realități virtuale cu ajutorul miilor de fotografii de care se înconjoară. Vorbim de patologii atunci când selfiurile ajung să depășească norma bunului-simț și te întrebi cât din acestea ar fi putut fi prevăzute acum câteva decenii.

«Fotografia a devenit arta chintesențială a societăților influente, risipitoare, în continuă mișcare; un instrument nelipsit al noii culturi de masă care a început să se contureze aici după Războiul Civil și care a cucerit Europa doar după al Doilea Răzoi Mondial, deși valorile sale au început să aibă trecere printre cei cu dare de mână încă din anii ´50 ai secolului al XIX-lea, atunci când, în concordanță cu descrierea spleen a lui Baudelaire, „societatea noastră mizerabilă” a intrat sub vraja narcisistă a „ieftinei metode de diseminare a dezgustului pentru istorie”, a lui Daguerre.»

Revenirea la istoria fotografiei și a fotografiatului ca act în sine, fotografia ca obiect nu face altceva decât să pună o distanță atât de necesară între subiect și obiect – adică între noi și noi înșine. Fără această distanțare nu vom putea niciodată reconsidera diferențele dintre „prea mult” și „suficient”, dintre „artă” și „tehnică”, dintre „realitate” și „virtual”. E interesant de urmărit evoluția fotografiei într-o epocă ce se pare că va fi a postumanului. Închei acest mic excurc cu o amintire: îmi povestea recent un regizor de teatru o întâmplare care l-a pus pe gânduri: a rugat-o pe una dintre prietenele fiicei sale (adolescentă) să-i spună cum e vremea; aceasta, în loc să se uite pe geam și să-i spună că e soare sau înnourat, s-a uitat instinctiv în telefon și i-a „citit” de acolo coordonatele zilei; cu alte cuvinte, adolescenta nu mai știe să-și folosească simțurile și nici nu mai are încredere în ceea ce-i furnizează acestea, tehnologia câștigând supremația în acest sens, ea dictând realitatea, așa cum este ea. Cam la fel este și cu fotografia și rolul ei astăzi; câți dintre noi suntem capabili să scoatem capul dintre fotografii și să privim realitatea așa cum este ea, s-o cuprindem cu privirea? Câți dintre noi reușim să ne dăm seama cât din ceea ce este redat într-o fotografie estea realitate și cât trucaj, aranjament tehnic, filtrare și opțiune personală a fotografului? Iată câteva lucruri la care veți reflecta după ce veți lectura Despre fotografie.

Despre fotografie de Susan Sontag