Creionul de tâmplărie de Mircea Cărtărescu – Humanitas, 2020

„Preotul mi-a tăiat moțul, iar nașul mi-a vârât sub ochi tăvița tradițională, pe care se-nșirau câteva obiecte disparate: un păhăruț cu vin, un clește, niște bani, o păpușică cu păr de ață, spice de grâu… Trebuia să apuc de pe tavă, succesiv, trei obiecte, care să-mi prevestească viitorul în viață: dacă luam paharul aveam să fiu bețiv, dacă alegeam păpușa – afemeiat, dacă apucam cleștele – un muncitor harnic etc. Mă-ntreb ce zeu a-mpins în acel moment, ușor, cu vârful degetului, creionul de la urechea nașului, făcându-l să cadă-ntre lucrușoarele de pe tavă? Fapt este că m-am repezit imediat la creionul ce nici nu trebuia să fie acolo, l-am înșfăcat cu toată puterea și nu i-am mai dat drumul, nici n-am mai vrut să iau altceva de pe tavă.

Într-un fel, tot ce-am scris de-a lungul vieții mele am scris, de fapt, cu acel creion de tâmplărie pe care soarta mi l-a pus de la-nceput între degete. Bătătura pe care-o am de la nenumărate pixuri și stilouri și creioane pe degetul mijlociu e singurul semn de muncă grea pe care-l am pe trup, și sunt mândru de ea ca de o medalie de onoare.“ – Mircea Cărtărescu

Credit foto: Silviu Guiman

*fragment*

Eram în ultima clasă de liceu când am văzut pe o tarabă, în stația lui 5 de la Sfântu Gheorghe, o antologie a poeziilor lui Nichita Stănescu în BPT, numită Starea poeziei. Am cumpărat‑o fiindcă era ieftină, dar și fiindcă voiam să mă lămuresc odată cu poezia faimosului poet din care până atunci nu citisem nimic, din încăpățânare, cum o fac de obicei cu autorii prea lăudați. Pe‑atunci părinții mei îmi dădeau zilnic exact atâția bani cât să‑mi cumpăr un pateu cu brânză și‑un suc, așa că‑mi cumpăram câte‑o carte flămânzind două‑trei zile.

Încă din tramvai, trecând pe lângă ruinele din spatele bisericii, m‑am apucat să citesc, apoi am citit mai departe acasă, toată seara. Nu mi‑a plăcut. Reacția mea de respingere a fost cu atât mai mare cu cât simțeam că e ceva extraordinar acolo. Dar totul contravenea, în acele pagini, ideii mele despre ce‑ar trebui să fie poezia.

Abia‑n facultate am reluat aceeași antologie, în cu totul alt context. Starea poeziei devenise o carte‑cult pentru noi, junii poeți încă nepublicați din Cenaclul de Luni. Adeseori mă adunam pe la câte‑o cafenea cu Nino Stratan, Madi, Florin Iaru sau Coșovei și citeam din carte‑n gura mare, apoi dădeam note de la 1 la 10 fiecărei poezii, așa cum puștii dau note fetelor de pe stradă. Puține poezii aveau nota maximă, dar în câteva luni știam cu toții, oricum, cartea pe de rost, cum îi știam și pe Arghezi sau pe Bacovia.

Unii colegi ai mei se lăudau că‑l cunosc pe Nichita personal, că‑l frecventează, și‑ntr‑adevăr pierdeau nopțile în Piața Amzei, unde poetul ținea casă deschisă, înconjurat de o camarilă întreagă. Traian Coșovei, pe‑atunci prietenul meu cel mai bun (și căruia‑i port și azi cea mai tandră afecțiune) mă ducea câteodată, foarte rar, pe la restaurantul Uniunii Scriitorilor, ca să cunosc și eu fauna ce se‑nvârtea acolo în jurul doamnei Miți, un fel de zeiță a locului. Așa i‑am văzut pe Ahoe (poetul Tudor George), pe Florin Pucă, pe Mazilescu, pe Eugen Jebeleanu (care‑avea masă rezervată la care mai lăsa uneori, generos, să stea și tinerii poeți ca noi), pe Ioana Crăciunescu și pe mulți‑mulți alți boemi celebri. Cu Nichita am stat doar de vreo două ori la masă, dar am fost prea timid ca să scot vreo vorbă‑n prezența lui. Gândiți‑vă: cum să scoți un cuvânt măcar când stai la masă cu Eminescu? Abia peste câtva timp m‑am aflat mai mult în prezența lui.

Îmi aduc aminte că eram la Onești, la „Zilele Călinescu“, manifestare culturală la care vreo treizeci de ani s‑a adunat toată suflarea scriitorimii române (era un profesor inimos acolo, Constantin Th. Ciobanu, care organiza evenimentul). Venise și Nichita Stănescu, care‑și lansa ultima carte de versuri, Operele imperfecte, la o librărie locală.

Am fost și noi la lansare, foarte emoționați, Nichita nu era doar poetul nostru preferat dintre contemporani, era eroul nostru. I‑am cumpărat cartea, care costa o avere, și, după ce coada imensă la autografe s‑a mai subțiat, m‑am așezat și eu frumos la rând, cu volumul la piept. Ajuns în fața lui Nichita, m‑am străduit câteva secunde să scot banderola cărții, care nu voia să alunece odată. Poetul s‑a uitat amuzat la mine, cu ochii lui albastru‑cenușii, foarte îndepărtați, apoi mi‑a zis: „Bătrâne, nu se face așa. Dă cartea la mine ca să‑ți arăt cum se face.“ Și deodată a înșfăcat‑o, și‑a băgat degetul sub banderolă și a smuls‑o cu brutalitate. Aluzia era evidentă. Apoi mi‑a scris ceva și a semnat mare și expresiv.

Am și acum cartea în biblioteca mea, cu tot cu banderola sfâșiată.