„Montana” de Alexandru Popescu

Într-o viață obișnuită, când tot ce ne amenință e cotidianul mărunt și plictisitor, mai rău decât fumatul ar putea desemna ceva grav și amenințător. Nu însă și atunci când ceea ce te amenință e un viol, un război, ba chiar un perpetuu prizonierat interior, de care nu poți evada nici atunci când ești eliberat fizic și departe de orice pericol. Faptul că oamenii, chiar și în aceste oribile condiții, apelau la o astfel de referință a răului, dezvăluie năzuința lor spre normalitate, din interiorul unei lumi absurde, marcând, în același timp, hăul ce se deschide între o realitate normală și una lipsită de sens și de speranță.

Romanul lui Alexandru Popescu, Montana, e construit pe contrastul izbitor dintre realitatea nu simplă, nu lipsită de frustrări și dificultăți, dar nici de speranță a jurnalistului stabilit în Maidstone, și cea a aceleiași persoane confruntată cu ”patria” sa, o veritabilă gaură neagră, Transnistria, un stat-fantomă, regiunea separatistă aparținând Republicii Moldova:

„Eu mai ieri i-am luat interviu unui duce englez, în sala de conferințe a unui splendid hotel de epocă. Ăla trăiește într-o lume paralelă. Aveam impresia că intrasem și eu, parcă pe ușa din spate, în lumea lui. E o lume fascinantă! Iar acum, merg ca dobitocul prin arătură, pe furiș, ca hoțul, în orașul meu natal, într-un gest disperat de a-mi vedea mama. Să fiu al naibii cât de subțire e peretele dintre aceste lumi și în ce căcat ne-am pomenit noi, niște nenorociți!” (p.155).

Dar pentru ca senzația de spațiu închis și înăbușitor să fie desăvârșită, autorul își plasează personajul principal într-un univers și mai îngust și anormal, de vreo doi kilometri pătrați, al unei baze mobile de construcție și reparare a căii ferate, care reprezenta pentru cei ce lucrau și, totodată, locuiau în bază, „casă, masă și un set de norme de conduită sau chiar un fel aparte de a gândi” (p.25). Suntem puși, astfel, în fața unui destin inedit: un tânăr dezrădăcinat, care își caută rostul în lume, dar oare poate fi dezrădăcinat cineva despre care nici nu se poate spune că a avut o casă părintească, cineva care locuia, cu întreagă familie, în jumătate de vagon, și a cărui „casă” era în permanentă mișcare?

„Oare poți numi casă ceea ce stă pe roți de oțel, gata să o ia la sănătoasa, tractată de vreo locomotivă obosită de vreme?” (p.26)

În același timp, te poți oare desprinde de ororile care ți-au marcat copilăria și în care te-ai fiert până la maturitate? Crizele de panică și de epilepsie ale tânărului transnistrean, Ivan Josan, atunci când se află în apropierea unei căi ferate sau a oricărui zid, precum și multiplele amintiri și fire care-l leagă de bază, ne dovedesc că nu.

Deși defel voluminos, romanul nu e ușor de rezumat, fiind consistent, având un ritm alert și o consecutivitate amețitoare de întorsături. Un tânăr originar din regiunea separatistă a Moldovei se angajează la un post de televiziune din Marea Britanie, dar, în timp ce se recupera în urma unei crize de epilepsie, află că mama sa a suferit un atac de cord și este internată în orașul natal, Bender. Decide să se întoarcă clandestin în statul-fantomă, riscând să fie întemnițat din cauza unor întâmplări din frageda tinerețe care i-au marcat și schimbat viața. Naveta prezent – trecut este parcursă până când toate traumele trecutului sunt elucidate, iar cititorul vede dincolo drama tânărului jurnalist, și pe cea mai largă a unei comunități închise, debusolate și în care singura speranță este fie resemnarea (și/sau îndoctrinarea), fie evadarea. Pe fundalul sărăciei, corupției, războiului, alcoolului și drogurilor, povestea tatălui care a ținut până în ultima sa clipă să-i facă rost fiului de cadoul dorit, un ceas Montana, precum și a fiului care, după mulți ani de la moartea tatălui și în ciuda riscurilor evidente, insistă să-și recupereze darul părintesc, sunt ilustrări ale faptului că ne putem păstra doza de umanitate și frumos, chiar și atunci când realitatea ne cere să sucombăm.

Cartea are un ritm și o structură de thriller, cu întorsături abrupte și puncte de suspensie care sunt reluate și clarificate ulterior, dar stilul autorului nu este nicăieri dramatic, dimpotrivă: el lasă ca impresia să se instaleze din contul acumulării evenimentelor care se amplifică, suprapun, intersectează, din jocul întâmplărilor și al coincidențelor (uneori forțate, după umila mea părere, deși ele se raliază perfect pe ideea de spațiu mic, închis, unde ciocnirile haotice dintre particule nu pot fi decât repetate), a căror sarcină te copleșește, la un moment dat. Alexandru Popescu nu insistă pe crearea unor portrete elaborate ale personajelor, pe analiza multiplelor aspecte pe care le generează tragedii precum războiul sau sărăcia, sau violul, ci lasă ca acestea să se contureze din realitatea pe care o construiește, treptat, în cartea sa. Are încredere, așadar, în cititorul său, și-i lasă acestuia libertatea de judecată.

Pentru că autorul nu încarcă subiectul cu divagații inutile și nu insistă pe psihologizarea personajelor, (dar numai în acest sens) romanul Montana e ușor de parcurs. Pe de altă parte însă, acesta abordează realități care încă nu s-au epuizat, din păcate, care ne sunt în preajmă și, chiar azi, sunt la fel de amenințătoare. În acest sens, romanul are, mai ales pentru noi, cei din Republica Moldova, dar nu numai, o semnificație nu doar culturală, ci și social-politică importantă, pentru că vorbește din numele unui transnistrean, autorul fiind el însuși din Benderul despre care povestește; el relatează o realitate care nu poate fi evitată și pe care ajungem, mai devreme sau mai târziu, să o abordăm. Poate și numai din acest motiv, Montana ar trebui să fie urmat de lectura altui roman al aceluiași autor, la același subiect, Ecografie, publicat recent și care pare să fie la fel de realist-cutremurător.

Montana de Alexandru Popescu