Fulguraţii critice

Fără alte informaţii auxiliare, singur titlul cărţii publicate recent de Cornel Ungureanu, „Arta paricidului la români”, instigă la lectură. Numele acestei colecţii nu mai surprinde acum prin noutate, criticul incluzând capitolul (căruia acum i-a dezvoltat conţinutul) într-un alt volum, „Istoria secretă a literaturii române” (2007).

Tematica după care scriitorul timişorean antologhează acum este cea al „fiilor naturali”, a acelor scriitori români bastarzi care s-au născut în societatea tradiţională, cea de dinainte de ’44; autorul regretă că, în afară de Mateiu Caragiale şi, în parte, Camil Petrescu,

„în cazul celorlalţi, substituţiile, transcrierile terapeutice, «atenuarea şi învăluirea» prin literatură nu au fost sesizate sau nu au fost numite. Doar câteva dintre transcrierile revistei «Manuscriptum» au putut să sugereze drumul operei «în căutarea tatălui» şi a unui arbore genealogic «convingător»”.

Sunt astfel analizate eforturile „fiilor naturali” de a se mântui „prin apel la şansa de a-şi recupera biografia cu ajutorul imaginarului”. Cei mai mulţi dintre scriitorii consacraţi au fost câştigaţi şi de „lumea nouă”, cea de după ’48, regimul extrăgând din operele lor beneficii ideologice.

De căpătâi în acţiunea critică este conceptul de „transgresiune”. Acest termen cardinal, preluat de la Peter Stallybrass & Allan White, promovează ideea că transgresarea uneia dintre cele patru ierarhii intercomunicative – estetică, socială, corporală şi geografică – determină transgresiuni comparabile ale celorlalte trei, întrucât „opoziţia pe care se întemeiază judecăţile noastre estetice (artă înaltă vs. artă inferioară) nu funcţionează niciodată într-un vid cultural”. Mai pe româneşte, opera nu este examinată în sine, ci în context istoric, social, politic etc., prin comentarii multilaterale. După cum însuşi autorul declara în iunie pentru „Revista literară radio” (Radio România Cultural), criteriul estetic e legat de criteriul etic şi, poate, de criteriul religios.

Criticul e determinat să-i „demaşte” pe „fiii naturali”, scotocindu-le de-a fir a păr biografiile şi, apoi, lucrările. Lui Tudor Arghezi (Erghezi?), de pildă, îi caută mama reevaluând fragmente din „Ochii Maicii Domnului” şi tatăl prin poezii, îi ilustrează firea ambivalentă (ţintind ba spre divin, ba spre mundan), apoi redă pulsiunile olteneşti prin care scriitorul ar fi vrut să fie „om tradiţional”. Într-o cavalcadă a dovezilor intră, fără să bagi de seamă: Mihail Sadoveanu, în cazul căruia conceptul de „geografie” (literară, se înţelege), scump criticului, este util; dezrădăcinările moldoveanului – provocate de mai multe complexe – sunt plurale, indiferent de „religie” (masonerie, comunism); labilul Panait Istrati e psihanalizat cu lupa şi luat cu amănuntul (în special ideologic, dar nu numai):

„Mama, pământul care rodeşte aberant – este plin de ciulini -, mahalalele, casele mizerabile, mereu părăsite, provizoratul îl desprind pe tânărul Panait Istrati de lumea veche. … Rătăcirile, drumul, aventura, ţinuturile exotice se repetă într-o geografie simbolică”;

lui Mateiu Caragiale îi este înşirată pedant toată „gama de sentimente cu care îşi neagă factorul patern” – dispreţ, ironie, ură – , iar alde Pirgu înseamnă o serie de eroi care corectează „reaua imagine paternă”, în vreme ce „Casa Arnotenilor ocroteşte dezarticularea, lumea dezrădăcinată”; Hortensia Papadat – Bengescu, fiică naturală până la 13 ani, procedează la „o reducţie a eroilor”, firi maladive, bolnavi marcanţi care bântuie spectral „Cetatea vie”, concept central al literaturii scriitoarei; transportorul unui dublu handicap, cel de fiu natural şi cel de combatant în Primul Război Mondial, Camil Petrescu este grandios (chiar dialectic) în propagarea Doctrinei substanţei, pornind de la „Tehnica de cercetare pe care o propunem e metoda orientării structurale a surprinderii ciclurilor istorice în apogeul ciclic al lor”, metodă care propune aberant renunţarea la cogito şi amplasarea în plină istorie, şi sfârşeşte ca „poate, cel mai important sacrificat al deceniului unu al literaturii noastre «noi»”; previzibil, compromisurile lui George Călinescu sunt tratate pe larg; dacă, „prin Bălcescu”, Camil Petrescu „putea să descopere timpul său întreg, nefisurat”, Călinescu se reprezintă prin Ioanide: „«Bietul Ioanide» indică nu un program, ci o terapeutică. … Odată pornite Marile Mecanisme, ele vor atrage în orbita lor totul. Autorul nu mai are biografie, nu mai are trecut. El este Ioanide” – este actul de parafare a calchierii identitare; prin „Mahalaua, Centru al lumii”, Cornel Ungureanu schimbă cu Eugen Barbu polii (geografici) de interes, periferia – departe de a fi inutilă – exprimând „o emblematică a creşterii şi a vitalităţii urbane”; de asemenea, în „Princepele”, „universul princiar este, în viziunea lui Barbu, demonic, rod al unei renaşteri damnate”; un tată rău, josnic, curvit politic, lipsit de condescendenţă familială, şi căutarea unui substitut de tată, fac ca Eugen Ionescu – crede autorul – să conchidă că „lumea nu mai poate să se suporte pe ea însăşi” şi să arate „în teatrul său cum poate fi tăcută lumea”; transgresând planul lumesc, criticul ajunge şi la „Diavol, ca fiinţă bastardă”, capitol închinat crizei identitare a lui Mircea Streinul, enigmatic scriitor în dibuirea „mesajului/metaforei numelui”.

Considerând că anumite comentarii ale criticului bănățean sunt lipsite de răbdare critică, confratele său, Mircea Martin, semnala în 1987 în „România literară” (text reluat în „Radicalitate şi nuanţă”, Editura Tracus Arte, 2015) particularitatea metodei.

„Trecerea abruptă de la un plan la altul al discuţiei îl descumpăneşte însă deseori pe cititor. Ideile criticului – interesante, incitante, fertile – sunt enunţate în fugă, fără legătură (cel puţin aparentă) şi fără ca implicaţiile lor, nu o dată contradictorii, să fie dezvoltate. Lipseşte, deci, liantul demonstrativ, implicativ, analitic în ultimă instanţă. Legătura se restabileşte până la urmă prin aceea că intelectul nostru are tendinţa de a interpreta succesiunea ca pe o derivare logică. Dar de multe ori cred că autorul «sparge» anume discursul şi îl fărâmiţează din dorinţa de a evita o retorică banală prin previzibilitate”,

afirma Mircea Martin în „Suflu epic, contextualism, ezoterism”, încheind cu o formulă cu implicaţii logice: „O veritabilă sinteză implică intensivul, nu doar extensivul”. Că prolificul Cornel Ungureanu nu este un partizan al abordării „canonice”este un fapt ştiut încă de la debutul său, în 1975, cu „La umbra cărţilor în floare”.

În adevăr, maniera critică e spuza unui zor neogoit, iar febricitatea lucrativă produce o mare densitate de argumente într-un timp parcă intrat la apă. Cred însă că remarca lui Mircea Martin este validă dacă aşteptarea cititorului se întemeiază numai pe rigori strict ştiinţifice: pluridisciplinaritatea „probelor” cu care Cornel Ungureanu îşi susţine punctele de vedere anulează, de multe ori, posibilitatea de găsi – pentru a rămâne tot în ţarcul convenabil al logicii – termeni comuni care să asigure apariţia unor – dacă nu este exagerată comparaţia – silogisme critice. Concluzia, altfel spus, nu are cum să fie contaminată cu necesitate atunci când pledoaria este compusă din argumente de sorginţi profund diferite şi, de multe ori, incongruente. Tocmai de aceea, operând cu atâtea criterii, „exegeza sa plurală” (Nicolae Manolescu) este posibil să lase, când şi când, impresia de nesistematic, carenţă a rigurozităţii ori demonstraţie sincopată. În acelaşi sens, varietatea perspectivelor contextuale ale studiului induce cititorului, în anumite pasaje, uşoare şi trecătoare dezagremente de lectură, o absenţă a saţului şi bănuiala de sleire metodică. Toate acestea, repet, în lipsa naturală a unor conectivi de natură să procure expunerii un capital discursiv.

Se ivesc aici alte nedumeriri. Sunt dubitabile, aşadar, judecăţile criticului? Reuşesc toate variabilele să conveargă spre verdictul clamat în titlul cărţii? Sunt argumentele îndeajuns de complementare ca să consolideze o temă cu o atare greutate? Au enunţurile acea strălucire analogică a persuasiunii? Semnele de întrebare, o puzderie, îl scutesc definitiv pe autor de suspiciunea emfazei. Răspunsurile nu sunt urgente. Veţi găsi – cu încântare, năzuiesc – că însufleţirea documentaristică a lui Cornel Ungureanu a acumulat în volum informaţii pentru un altul. E discutabil dacă „paricid” este un termen adecvat sau doar provocator, eventual forţat, pentru cazurile exemplare detaliate. Anumite citate, circumstanţe istorice sau interpretări prin care personajele îşi mistifică, din raţiuni diferite, trecutul şi identitatea trădează încordarea mută a regretului şi prezumţia unei concilieri, cumva o intenţie recuperatorie. Nu ar fi de mirare ca, după un timp, Cornel Ungureanu să publice un volum cu titlul „Paricidul (literar) recunoscut e, pe jumătate, iertat”.

Titlul cărţii instigă la lectură, cuprinsul, la fel. Din păcate, neglijenţa la redactare, superficialitatea corecturii, coperta de-un dezastru cromatic, hârtia nefericită şi formatul respingător descurajează cititorul când mintea sa e gata să se pună pe vânatul ideilor. Nu mai trecem acum în revistă toate neajunsurile, dar „Arta paricidului la români” pare – din mare, mare nefericire! – să fie produsul unui tiraj pripit, scos în grabă şi fără grija obligatoriei forme care îmbie la citit. Este inexplicabil şi, deopotrivă, trist pentru blazonul reputatei edituri „Cartea Românească”.

Editura: Cartea Românească