Modernitatea alternativă sau despre inventarea socialului

La o privire convențională asupra modernității românești, devine facilă tentația de a menține cursul indicat o perioadă importantă de timp de istoriografia noastră tradițională. Conform acesteia, procesul modernizării a fost unul omogen, lin și interpretat aproape exclusiv prin prisma liberalismului românesc, contrapus atitudinii retrograde proprii conservatorismului. În realitate, așa cum am avut ocazia să subliniez cu prilejul altor analize, fenomenul modernizării românești a fost fatal incomplet în cel mai bun caz și poate fi descris drept istoria unui eșec. Cu toate acestea, sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX reprezintă un segment temporal inedit prin efervescența ideilor, polemica intelectuală, trasarea fizionomiei ideatice românești, discursul medical al epocii, toate subordonate unui ideal național solid în teorie, dar confuz în practică și întărit în permanență de teama de degenerare rasială, sursă de primă mână a curentului antisemit. Este timpul sămănătorismului, poporanismului, dar mai ales al socialismului, primele reprezentând fațete ale antimodernității, în timp ce ultimul propune o cale rezonabilă de compromis, fără a reuși pe deplin să se sustragă stigmatului de comunism, mai ales că, în fond, cei doi termeni erau interșanjabili. Oricum, toate curentele au încercat să se poziționeze într-un fel sau altul în raport cu obsedanta problemă țărănească, cea care a articulat istoria noastră modernă fără să își fi găsit vreodată rezolvarea în cadrul lumii vechi de care a despărțit-o brutal primul război mondial.

Din acest punct de vedere, se cuvine a remarca cu un deosebit interes cartea lui Călin Cotoi, „Holera și „duhul comunismului.” Inventarea socialului în România, 1831-1914”, apărută la Editura Idea Design & Print, în anul 2022. Autorul este licențiat în medicină și sociologie, dar a urmat un doctorat în filosofie. Este în prezent profesor în cadrul Departamentului de Sociologie al Universității din București, având publicații în domeniile antropologiei politice, istoriei științelor, sociologiei și istoriei mediului, teoriei sociale și istoriei medicinei. Cu un palmares intelectual remarcabil al autorului, care a traversat programe de studii diferite, dar posibil a fi aduse împreună sub umbrela generoasă a istoriei, cercetarea de față deținea toate premisele unei lucrări de calitate, dacă nu de referință pentru istoriografia noastră. Ceea ce, după cum vom vedea, s-a dovedit a fi adevărat.

Paradoxul modernității românești îmi pare a fi următorul: deși au dorit cu ardoare să se încadreze tiparului de civilizație occidental, românii au urmărit această țintă prin perpetuarea unor modele orientale în interior. A rezultat de aici o tensiune socială greu intuită de elita politică a vremii și cu atât mai dificil de rezolvat. Cu alte cuvinte, așa cum remarcă Călin Cotoi, încă de la 1848, generația pașoptistă a pretins că deține cunoașterea teoriilor sociale, dar, în același timp au respins aprioric socialismul drept modalitatea de rezolvare a conflictelor între clase, mai mult l-au identificat drept un corp străin. A rezultat astfel ceea ce autorul numește „semnul gol al comunismului”, definit drept un discurs care încerca să coopteze deopotrivă poporul și pe proprietarii funciari în numele unui progres viitor, dar și conștient de pericolul ce plana atât din partea mișcării socialiste cât și a mișcărilor țărănești de amploare. Acest proces, la care se adaugă, așa cum vom vedea holera, în calitate de actor semnificativ al modernității, au trasat contururile socialului în România sau, mai bine spus, al inventării acestuia. „Socialul a fost pus în scenă și creat ca deopotrivă real și inexistent, dorit și periculos, prin reforma social-igienică și spectrul comunismului”. Fantoma care bântuia Europa la 1848 nu trebuia cu nici un preț să afecteze Principatele noastre, deși, din punct de vedere al condițiilor sociale, acestea se pretau din mai multe puncte de vedere, bineînțeles, nu din cel al industrializării, absentă din spațiul românesc încă mult timp. De altfel, mentalul colectiv a fost saturat de această concepție dacă avem în vedere faptul că până în ziua de azi socialismul, în ciuda votului popular, este privit cu suspiciune de cei mai mulți intelectuali, este drept, ținând cont și de nefasta experiență comunistă a României, dar ignorând totodată dreptul de existență al unei ideologii îmblânzite din prisma caracterului său democratic.

Un reprezentant tipic al generației pașoptiste a fost „agronomul revoluționar” Ion Ionescu de la Brad, care a avut ocazia să cunoască în Franța progresul agronomiei, ideile progresiste ale timpului, la fel cum a urmat cursuri de economie politică, chimie sau istorie naturală. Întors în țară, s-a alăturat mișcării din Moldova, care nu a fost capabilă însă să declanșeze revoluția, așa cum s-a întâmplat în București, acolo unde Ion Ionescu se mutase deja. Într-adevăr, toate documentele programatice ale mișcării de la 1848, indiferent de provincia în care au fost concepute, au încercat să abordeze problema țărănească. În Petițiunea Proclamație, emisă la 27 martie 1848, în Moldova, din cauza situației existente care impunea prudență în ceea ce privește revendicările, s-a cerut doar „grabnica îmbunătățire a stării locuitorilor săteni”, atât în relație cu boierii, cât și în relație cu autoritatea statului. În schimb, atunci când inhibițiile generate de presiunea domnitorului Mihail Sturdza nu au fost prezente, programul politic al pașoptiștilor moldoveni, redactat de Mihail Kogălniceanu analiza mult mai profund situația țăranilor și înainta soluții de rezolvare a acesteia. În document se recunoștea lipsa oricărei reforme în favoarea țărănimii, stare de fapt agravată de prevederile Regulamentului Organic. Se preconiza desființarea servituților medievale și împroprietărirea țăranilor, deși era prevăzută și plata unei despăgubiri de către aceștia: „Interesul țării, pentru că proprietatea este cel mai puternic instrument de civilizație și dacă vroim serios să ne civilizăm țara, trebuie să avem mulți proprietari. Numai o țară ce are mulți proprietari este tare…”. La fel, pașoptiștii munteni, prin intermediul Proclamației de la Islaz și-au propus împroprietărirea țăranilor, boierii proprietari urmând a fi despăgubiți. De altfel, în Țara Românească a funcționat inclusiv o Comisie a Proprietății, cu scopul de a rezolva divergența socială acută dintre boieri și țărani, dar care s-a dovedit a fi un eșec total. În cadrul acesteia, Ion Ionescu de la Brad a înaintat soluții care au părut radicale, mai ales că, în viziunea sa, pământul aparținea de drept țăranilor care îl munceau. Poziția sa, scrierile apărute ulterior, l-au propulsat în 1864, anul reformei agrare a lui Cuza, în poziția de inspector general, dar după abdicarea din 1866 a domnitorului, a intrat mai degrabă într-un con de umbră.

Activitatea lui Ion Ionescu de la Brad nu a fost singulară. Un alt pașoptist, aristocrat, Alexandru G. Golescu, participant al revoluțiilor de la Paris și București, a văzut în problema agrară dimensiunea originală a spațiului nostru în raport cu cel al Europei occidentale și, în consecință, refuza ferm orice legătură cu socialismul european în ascensiune. Tocmai din această cauză devenea mai mult decât necesară transformarea țăranilor români din șerbi în proprietari de pământ. Alături de el, C.A. Rosetti, liberal radical, a mers mai departe preconizând soluții de sorginte social-democrate și intrând în conflict cu apropiații săi politici, inclusiv Brătianu. De altfel, așa cum am mai scris, este vizibilă pentru oricine mutația suferită de generația pașoptistă. După ce contextul politic s-a schimbat radical, ceea ce a permis apariția statului național român și accederea la putere a acesteia, mistica romantică a dispărut la rândul ei, făcând loc unor concepții pragmatice care excludeau decisiv transferul de proprietate, de pildă. La fel s-a întâmplat și cu viziunea legată de situația evreilor, de la toleranță trecându-se la antisemitism manifest. Francois Furet atrăgea atenția asupra faptului că revoluțiile nu înlocuiesc un regim cu o nouă putere, ci cu un discurs despre putere. Iar, de cele mai multe ori, cei care propagă idealuri și soluții din afara sistemului, odată ajunși în situația de a le transpune în practică, preferă soluțiile alternative. Nu acesta este cazul generației noastre pașoptiste?

Așa cum arătam mai sus, autorul dedică un capitol consistent fenomenului holerei, care a avut potențialul de a structura spațiul european, ajuns la ceea ce părea apogeul civilizației, dar totuși vulnerabil și incapabil de a stopa cu succes acest flagel. Țările Române au fost grav afectate de asemenea de-a lungul timpului de diverse epidemii de ciumă sau holeră, cu consecințe dintre cele mai nefaste. Așa cum scrie Călin Cotoi, „fondarea statului modern român s-a datorat, măcar în parte, îngrijorărilor europene și rusești privind epidemiile.” De altfel, administrația militară rusă din 1828-1834, plasată sub comanda generalului Kiseleff, prin măsurile de carantinare luate, a pus capăt pentru totdeauna epidemiilor de ciumă la nord de Dunăre. În schimb, holera a continuat să facă ravagii în acest spațiu, mai ales în contextul în care pentru mult timp, sistemul sanitar românesc era ca și inexistent. În aceste condiții, a fost providențială apariția doctorului Carol Davila, care a studiat la Paris și care, după ce a ajuns în Principate, va ocupa funcții importante, precum medic-șef ala armatei, director al Școlii de Medicină și Farmacie, inspector general al Administrației Sanitare Generale sau director al spitalelor civile. Un alt personaj important al domeniului medical a fost doctorul Iacob Felix, ajuns medic-șef al Capitalei și autor al mai multe articole și studii, dar și un observator atent al lumii rurale, dominată de pauperitate și o stare mai mult decât precară din punct de vedere sanitar, ca să nu mai vorbim de o minimă igienă. De altfel, ulterior, medicii români ne-au lăsat o bogată literatură de specialitate în ceea ce privește starea lumii rurale, analizată exemplar de Constantin Bărbulescu, despre a cărui carte am scris, de asemenea. Au fost surprinse astfel starea inimaginabil de proastă a locuințelor românești, vestimentația inadecvată, alimentația insuficientă, neregulată și neîngrijită, grevată în plus de interdicțiile postului, alcoolismul endemic, lipsa unor minime măsuri de igienă personală și așa mai departe. În pofida intervențiilor statului, care a adoptat legi și regulamente, a construit spitale sau institute, starea generală a țărănimii nu s-a îmbunătățit semnificativ până la izbucnirea primului război mondial.

De aici, în mod evident, a mai fost un pas până la impunerea unei teme-corolar, respectiv degenerarea neamului românesc, amenințat de aceste aspecte pe de o parte și de creșterea populației evreiești, pe de altă parte. Doctorul Constantin I. Istrati, reputat medic și chimist, academician și chiar președinte al Academiei Române între 1913-1916 scria în acest sens: „Să luăm chiar acum esemplu. Sunt 600.000 ovrei în țară, ei bine câți din aceștia au fost în campanie, câți au murit, și câți mai ales au fost la intendență, unde chiar când soldații noștri mureau pe câmpul de luptă, ei speculau asupra hranei lor și se înavuțeau. Acesta o fac ei și în Austria. Așa le e rasa. Etă sacrificiile ce ei fac pentru patria lor, etă de ce ei se înmulțesc și noi…scădem! (…) Ei sunt parasitul ce se dezvoltă în corpul nostru, nu pentru a muri o-dată cu noi, cum se întâmplă în natură, ci pentru a se înălța în urmă independenți, liberi și prosperi pe cadavrul nostru”. Acest discurs, recurent în epocă, tindea să suplinească incapacitatea funciară a statului român de a asigura un sistem sanitar la standarde cel puțin decente. Pe de altă parte, o nouă abordarea sanitară s-a impus grație bacteriologiei și a lui Victor Babeș, a cărei activitate bine cunoscută a contribuit din plin la modernizarea domeniului medical românesc, dar a cunoscut și numeroase contradicții. „În urma „revoluției bacteriologice”, pe măsură ce reforma generală, rațional-științifică, făcea loc „reformelor social”, socialul a apărut într-un spațiu hibrid, dar din ce în ce mai autonom, puternic legat de domeniul medical și de sănătatea publică, dar ocupând un loc aparte.”

În mod evident, socialismul nu putea să apară în România fără socialiști. Într-o primă fază, aceștia au venit din Rusia, acolo unde diseminarea unor idei de acest tip era mai mult decât riscantă. Pe de altă parte, nici Rusia, nici România, țări eminamente agrare, nu se pretau unor exigențe ideatice marxiste în forma lor pură. Dimpotrivă, rezolvarea problemei agrare era prioritară, ceea ce în țara vecină a dus la apariția narodnicismului, în același timp cu dezvoltarea unei puternice mișcări anarhiste de care România a fost totuși ferită. Interesant este faptul că revoluționarii ruși ajunși în România erau în majoritate intelectuali de marcă, având meserii respectabile precum cea de doctor și au ajuns să se aclimatizeze aici preluând misiunea de a indica calea, socialistă, bineînțeles, de rezolvare a situației dificile cu care se confrunta România, fie și prin intermediul unei alianțe temporare cu elita liberală din Vechiul Regat. Personajul emblematic al primului val de emigranți ruși a fost Nicolae Codreanu, care studiase medicina la Sankt-Petersburg și care a obținut dreptul de a practica medicina în România. Moartea sa timpurie din anul 1878 a declanșat o serie de evenimente tragic-comice, dat fiind că acesta solicitase expres să nu aibă parte de o slujbă religioasă. Unul dintre prietenii apropiați ai lui Codreanu a fost doctorul Nicolae Russel, a cărui viață a fost pe cât de lungă pe atât de interesantă. În România a stat numai șase ani, între ani 1875 și 1881, atunci când a fost expulzat, fără a avea ocazia să mai revină vreodată. Așa cum just observă Călin Cotoi, doctorul Russel a fost un personaj inedit, ale cărui calități remarcabile l-ar fi putut propulsa în prim-planul remodelării „spațiului gol al revoluției sociale”, mai ales prin abilitatea sa de a media între diversele orientări anarhiste. În fine, un al treilea revoluționar prezent în România și urmărit în cadrul lucrării a fost Zamfir Arbore, care a reușit să se stabilească definitiv în România și să ocupe funcții importante precum cea de șef al serviciului de statistică din București sau senator și ne-a lăsat niște memorii extrem de interesante, alături de multe alte scrieri. Toți aceștia, alături de alți tovarăși de drum, inclusiv români au încercat să creeze rețele, să editeze reviste și să propage idei specifice, dar influența lor a fost mai degrabă limitată. Socialismul, sub diversele sale forme, nu depășise încă stadiul unui corp străin, chiar dacă istoriografia comunistă s-a străduit să îi prezinte prin aspecte aproape exclusiv mitologice.

Cel care va deveni cu adevărat doctrinarul socialismului românesc a fost, de asemenea, un emigrant rus, Constantin Dobrogeanu Gherea, care va reuși, nu fără dificultăți, să primească cetățenia română și să obțină concesiunea unui restaurant din gara orașului Ploiești, ceea ce îi va asigura confortul material, după perioade lungi de privațiuni. Autodidact, dar cu o capacitate uluitoare de asimilare intelectuală, Gherea se va afirma inițial drept critic literar, unul dintre primii în spațiul nostru cultural. Din această calitate, va începe o viguroasă polemică cu mentorul Junimii, Titu Maiorescu, în legătură cu autonomia esteticului, celebra dispută dintre două tendințe: „arta pentru artă” sau „arta cu tendință.” Ulterior, Gherea va abandona această latură și se va consacra popularizării ideilor marxiste și dezvoltării politice a socialismului în România, devenind vocea cea mai autorizată a acesteia, una care a lipsit în alte țării în aceeași perioadă. Pe de altă parte, Gherea se confrunta cu dilema amintită mai sus, anume cum poate fi implementat socialismul într-o țară lipsită de industrie și proletariat? Astfel încât, contrar preceptelor marxiste, socialismul românesc și-a îndreptat atenția asupra problemei agrare pe care a impus-o ca deziderat inclusiv la nivel european în rândul partidelor socialiste. De altfel, lucrarea cea mai importantă a lui Gherea a fost „Neoiobăgia”, apărută în 1910, care reprezenta o amplă analiză a chestiunii rurale și a problemelor de care era guvernată. Așa cum arătam în altă parte, trăsăturile fundamentale ale neoiobăgiei, așa cum le identifică Constantin Dobrogeanu Gherea, sunt în număr de trei: legarea țăranului de pământ, marcă caracteristică a iobăgiei, munca silită și natura relațiilor de exploatare între proprietari și țărani. Căile prin intermediul cărora aceste elemente alcătuiau servitutea de tip medieval au fost multiple. Or, soluțiile preconizate nu aveau legătură cu cele vizate de curentele agrariene.

În acest moment, trebuie introdus în cadru unul dintre cei mai fascinanți gânditori români din istorie, Constantin Stere, născut în Basarabia, ajuns în închisori și trimis în exilul siberian și, de asemenea, stabilit în România, țară în care va exercita o influență considerabilă. Stere a avut o orientare ideologică eclectică, pornind de la convingeri narodniciste, trecând la liberali în urma „trădării generoșilor”, punând bazele poporanismului și făcând parte din Partidul Național Țărănesc după primul război mondial. Spre deosebire de sămănătorism, poporanismul era superior ca înțelegere a lumii rurale, dar soluțiile preconizate erau la fel de puțin viabile. În schimb, Stere, împreună cu Garabet Ibrăileanu, au pus bazele revistei „Viața românească”, una dintre cele mai importante și longevive din România modernă și interbelică. În plus, Constantin Stere a scris romanul fluviu „În preajma revoluției”, o formă subtilă de redare a memoriilor sale.

În mod fatal, Gherea și Stere au intrat în conflict, dat fiind că viziunile lor se opuneau iremediabil. Așa cum scriam analizând lucrarea „Neoiobăgia”, Constantin Dobrogeanu Gherea a pledat cu tărie pentru o schimbare de profunzime a societății românești, care presupunea desființarea neoiobăgiei și edificarea unui nou sistem politic și economic, care să ducă la dezvoltare organică și creșterea productivității. În schimb, poporaniștii erau cantonați într-o viziune inutilă, care se traducea în perpetuarea caracterului de țară eminamente agricolă a României, o țară care își poate găsi resursele și poate să se dezvolte exclusiv prin intermediul lumii rurale. „Nimic mai greșit”, va replica Gherea. Un stat bazat din punct de vedere economic doar pe agricultură nu are nici un viitor și nu își poate pierde caracterul periferic. De altfel, civilizația occidentală era una industrială, citadină și cu o pondere a agriculturii secundară. „Societățile înapoiate, eminamente agricole, cu producția lor săracă, orașele lor nedezvoltate, orizonturile strâmte ale satelor sunt condamnate, în afară de mizerie materială și la mizerie și înapoiere culturală, intelectuală!”. Viitorul stătea în dezvoltarea industrială, care ar fi eliberat energii nebănuite, alături de cea agricolă, intrată însă într-un proces radical de transformare. Chiar dacă criticile lui Stere asupra industriei românești erau întemeiate, nu însemna că aceasta era unica cale de dezvoltare industrială. În orice caz, viziunea poporanistă asupra satului românesc era una de factură romantică, idilică, coborâtă parcă din literatură, așadar utopică: „E o societate modestă, sărăcăcioasă, dar liniștită, armonică, bazată pe munca harnică, sănătoasă, neprihănită, o societate patriarhală, pastoralo-rustică, din care lipsesc toată neliniștea, invidia, frământarea, lupta și zbuciumul uriaș al societăților moderne. O societate sănătoasă la trup și suflet, o societate rustică-idilică…Vine Rodica de la fântână cu cofițele pline de apă, vin flăcăi și fete cântând de la muncă, se aude buciumul sunând de departe, vin fugind și mugind vacile de la păscut, scârțâie cumpăna de la fântână, latră câinii, oile behăiesc, sar mieii, cântă cocoșii…, o adevărată societate chantecler.” Dimpotrivă, Gherea urmărește un ideal total diferit, își dorește o societate modernă, industrială, care vibrează în ritmuri trepidante și devine expresia progresului uman: „Acolo unde fierb viața și lupta, acolo unde strigătul strident al sirenei cheamă mulțimea muncitoare la muncă, acolo unde masele muncitoare în mine răscolesc măruntaiele pământului, unde ciocane uriașe spulberă blocuri de oțel, unde pădurea de coșuri înălțate spre cer anunță izbânda și victoria muncii omenești asupra naturii, unde vapoare uriașe spintecă oceanele, acolo unde în orașele gigantice se zbat și se izbesc pasiunile, se lovesc și se ciocnesc ideile, acolo unde fierbe și spumegă lupta uriașă dintre muncă și capital, din care trebuie să nască o lume nouă…, acolo și numai acolo poate fi idealul nostru și al țării.” Cu alte cuvinte, ca orice doctrinar marxist, Gherea își dorea o societate capitalistă a cărei finalitate să fie în mod necesar reprezentată de instaurarea socialismului.

Lucrarea lui Călin Cotoi se încheie cu un capitol dedicat participării României la Expozițiile Universale ale epocii moderne, ca modalitate de edificare a statului național și a conștiinței naționale, care reclamă fortificarea ei în permanență. Nu numai atât, dar semnificative au fost eforturile ample depuse pentru organizarea Expoziției Generale Române, în 1906, anul jubileului regelui Carol I, care ajunsese la patru decenii de conducere în calitate de domn și rege. Expoziția a avut misiunea de a marca progresele semnificative pe care România le înregistrase în această perioadă în toate domeniile, motiv de mândrie națională nedisimulată precum și de încredere necondiționată în viitor. Statul român apărea drept unul matur, împlinit, responsabil, care își ocupa cu cinste locul în concertul european al vremii. Peste un an, același stat s-a aflat la un pas de prăbușire în urma izbucnirii celei mai violente răscoale țărănești din secolul XX.

După cum s-a putut remarca, lucrarea lui Călin Cotoi este una amplă, densă, cu multiple straturi evenimențiale și cu complexe cicluri de analize. O lucrare însă de care istoriografia noastră avea stringentă nevoie, în condițiile în care apariția și cristalizarea socialului, a socialismului în sens generic a fost fie tratată hagiografic și la nivel amatoristic în timpul regimului comunist, fie a fost în bună măsură eludată în ultimele decenii. De altfel, există parcă un blocaj general al istoricilor noștri în legătură cu abordarea fără complexe a ideologiilor politice precum liberalismul, conservatorismul sau socialismul și plasarea lor corectă în contextul epocii. Fără a fi istoric de formație și fără a reduce tematica cărții la aspectul socialului, Călin Cotoi a demonstrat o dezinvoltură extraordinară în modul în care ne plimbă prin epoca modernă și ale sale avataruri de ordin ideologic sau în modul în care ne dezvăluie chinurile facerii unui sistem sanitar modern, toate pe fundalul unei lumi rurale periferice, deși articulată de majoritatea zdrobitoare a populației. Documentația pe care se sprijină lucrarea este una realmente impresionantă și variată, ceea ce duce la dezvoltarea unor aspecte comparative plasate judicios și prezentate deopotrivă inteligent și profund. În pofida vastului șantier deschis de Călin Cotoi, toate elementele au locul lor firesc și se îmbină fericit astfel încât îmi vine greu să cred că se poate găsi vreun reproș adus acestuia. Mai mult, ceea ce atrage atenția este tonul folosit de autor de-a lungul cercetării sale, unul propriu profesionistului, obiectiv, lucid, analitic, fără considerații superficiale sau simpatii inabil întreținute. Cartea lui Călin Cotoi îmi pare a fi una dintre cele mai relevante chei de descifrare a complicatei perioade moderne din istoria noastră, în spiritul istoriografiei occidentale de la care mai avem multe de preluat în sens pozitiv.

Totuși, în 1909, la inițiativa guvernului, trei membri ai „Societății filologice”, I. A. Candrea, Ovidiu Densușianu și Th. D. Speranția, au fost însărcinați cu colectarea impresiilor locuitorilor din toate colțurile țării în legătură cu diverse aspecte. Interesant este că unii dintre ei s-au referit, așa cum era firesc, la starea lor materială, paradoxal, la prima vedere, mai bună în vremurile trecute. „Turcii n-au fost oamenii răi, spunea unul dintre aceștia. Mai răi au fost Muscalii”. Același, un bătrân de 90 de ani, remarca că „înainte vreme aveam vaci cu lapte, o sută, două de oi, douăzeci de stupi, cai câți vrei; dar acum n-am nici cu ce orbi un șoarece”. Or, săteanul era convins că deteriorarea stării sale începuse cu Revoluția de la 1848. Un altă țăran remarca cu nostalgie că „mai bine era pe vremea Turcului, făceam 12 zile pe an și dam dijmă la porumb; încolo nimic (…) Aduceam lemne cu traga și așa că nu mă întreba nimeni. Aveam de coseam fân și aram pe unde vream. Ne-a cuprins statu de peste tot, n-avem nici o mișcare (…) Plânge inima la mine când văd că stă grâu pe livezi și trebuie să muncim la arendaș.” Așa cum remarca Constantin Bărbulescu, sunt multe astfel de mărturii adunate cu prilejul întocmirii culegerii de texte din anul 1909. Or, în aceste condiții trebuie să ne adresăm cât mai serios întrebarea: nu cumva modernitatea, pozitivă fără îndoială la modul general, a însemnat pentru țăranii români doar dislocarea unui mod de viață tradițional superior, de natură a îi cufunda într-o stare de pauperitate ale cărei limite nici măcar nu puteau fi întrevăzute? Dacă răspunsul este afirmativ, nici măcar nu mai putem interpreta perioada noastră modernă drept istoria unui simplu eșec. Ar fi vorba pur și simplu de o ratare existențială, așadar de dimensiuni colosale.

Holera și „duhul comunismului”. Inventarea socialului în România, 1831-1914 de Călin Cotoi