Chioșcul în tonuri de albastru, care seamănă izbitor cu o farfurie zburătoare, captează privirile din orice parte a pieței ai veni. Afișul mare, supradimensionat, este conceput special ca să atragă atenția: ce caută un chioșc într-o expoziție de artă, fie ea și contemporană? Să fie vorba de o instalație industrială sau e doar nevoia artistului de a șoca, de a provoca lumea să vorbească cu orice preț despre el? Întrebările își au rostul, din moment ce expoziția este găzduită de una din clădirile emblematice pentru istoria Timișoarei, o clădire cu arce de boltă ce aduc aminte de catedralele gotice, nu se mai construiesc astăzi asemenea clădiri. Ziduri groase, care nu cad cu una, cu două, dar tot nu te poți abține să nu te întrebi oare câte orori s-au petrecut în camerele acelea, reci și văruite într-un alb prea puțin seducător. Dar dincolo de toate temerile și gândurile mele, ceea ce mă leagă definitiv de această expoziție, în fapt un triptic expozițional, este dorința fiicei mele de a o revedea; a reintrat de trei ori în expoziție, pentru că mai voia să vadă ceva, mai avea nevoie de un detaliu sau altul ca să-și întregească viziunea proprie.
Fiindcă am pomenit de fiica mea, care face parte din generația Z, una din întrebările venite dinspre ea ca urmare a vizitării expoziției Mircea Nicolae – Lucruri mărunte, lucruri prețioase (Comenduirea Garnizoanei Timișoara, 17 februarie – 23 aprilie 2023) a fost despre chioșcuri: în perioada comunistă existau sau nu chioșcuri. Și uite așa mi s-a reactivat memoria (mai mult sau mai puțin afectivă) și mi-am adus aminte de chioșcurile de ziare, cele de înghețată și de cele pentru pâine, unul mai mic decât celălalt. Chioșcuri urâte, mici, vopsite cu straturi succesive de vopsea gri, albastră sau verde, care se crăpa de la soare sau frig. Despre istoria acestor chioșcuri și importanța lor pentru istoria unei comunități este vorba și în Romanian Kiosk Company (prima componentă a expoziției); nu întâmplător chioșcul acela despre care pomeneam la început este în prima sală a expoziție, exact la intrare. Te vezi obligat să te învârți în jurul lui, în timp ce citești și urmărești pe pereți detaliile și fotografiile intervențiilor stradale inventariate cu acribie demnă de un istoric și grupate în cea de-a doua secțiune a expoziției, numită sec o sută. O sută de foi A4, hârtie reciclată, îți dai seama după culoare și textură, din moment ce te apropii suficient de mult de perete, încât să sesizezi imperfecțiunile acestuia, micile crăpături care-l străbat de-a lungul sau de-a latul. Istoria fiecărei intervenții este redată sec, fără multă poezie, deși tocmai absența metaforei transformă aceste mici texte într-un mare poem urban. Ce e și mai interesant este faptul că cele o sută de intervenții au avut loc în orașe diferite, cu cartiere și mai diferite. Mesajele sunt lipsite de violență, dar asocierea cu un context arhitectonic specific adaugă o oarecare încărcătură semantică, care ne conduce la o interpretare multiplă a mesajului. Pentru mulți vizitatori poate fi vorba doar de o istorie urbană comprimată, o involuție a spațiului urban de după 1990. Pentru alții poate fi vorba de o invitație la o incursiune de tip antropologic, menită să ne ajute să ne conectăm mai ușor la generațiile de dinaintea noastră, dar în același timp să ne ajute să ne găsim rostul mai ușor.
Lumea se construiește și se deconstruiește într-un ritm pe care nu noi îl dictăm, dar ale cărui efecte le resimțim direct, de aici și inadecvarea, tema din spatele fiecărei intervenții, dar care devine element de legătură cu a treia componentă a expoziției, Un altar pentru fiecare zi. Șapte aranjamente, alcătuite din tot felul de resturi, fragmente de viață (orice formă de viață, nu doar cea omenească), care alăturate surprind, șochează și, de ce nu, provoacă reflecții. Găsesc în aceste altare lipsite de orice conotație religioasă îndemnul artistului de a lua seama cu adevărat la ceea ce suntem, ce facem în mod normal, ce ne reprezintă și cum ne raportăm la valorile lumii din care facem parte. Reciclarea și revalorizarea resturilor, a deșeurilor pe care le producem voluntar și conștient ține de latura artistică a noastră, mai puțin de cea pragmatică/practică. Devoratori de tot felul de materiale și construcții mai mult sau mai puțin necesare, oamenii devin proprii lor dușmani, asta mi-a trecut prin minte uitându-mă la aceste altare. Resturi de pungi de plastic, fragmente de crengi, conuri de brad și tot felul de resturi, toate se combină într-un fel aparte, unic și chiar dacă intervenția artistului se reduce la o așezare împreună a acestor resturi, produsul final, altarul poartă amprenta lui Mircea Nicolae. Fiecare din cele șapte altare devine protest autentic: ne risipim aiurea forța creatoare, risipim resurse prețioase, fără să ne întrebăm o clipă dacă merită, am golit de orice urmă de spiritualitate spațiile publice, spațiile în care socializăm în numele unei egalități sociale greu de înțeles pentru mulți dintre noi.
Seria Proteze este cea de-a patra componentă a expoziției Mircea Nicolae – Lucruri mărunte, lucruri prețioase, cea mai subtilă, dar și cea mai artistică, dacă vreți, dintre toate seriile. Combinații de materiale, forme și idei menite să înlocuiască realități concrete, obiecte la care ne raportăm într-un anumit fel, datorită educației și culturii din care facem parte. Protezele lui Mircea Nicolae sparg barierele și stereotipurile și provoacă privitorul să se raporteze altfel la propriile repere. După ce treci prin toate sălile și iei seama la fiecare obiect în parte, citești cu atenție istoria fiecărei intervenții stradale, ajungi în ultima cameră unde auzi vocea artistului în timp ce urmărești filmul care documentează istoria chioșcurilor. O expunere foarte personală, cu trimiteri directe la istoria familiei artistului, sinceră și crudă, pe alocuri.
Pe ultima pagină a pliantului expoziției, fiica mea a scris „De ce a existat comunismul.” Nu cred că este o altă concluzie mai bună la ceea ce am văzut în expoziția Mircea Nicolae – Lucruri mărunte, lucruri prețioase.
***
Ionuț Cioană (1980–2020) a absolvit Facultatea de Litere, Universitatea București (1998–2002) și a obținut un Master (2002–2004) în Antropologia Spațiului Sacru de la Institutul de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu. A fost doctorand la Universitatea Națională de Arte cu o teză despre muncă și libertate artistică, în contextul scenei de artă din România, între 1944–2010. În practica sa artistică dintre anii 2006–2009, Mircea Nicolae a dezvoltat o serie amplă de intervenții în spațiul public și în spații părăsite. Prin gesturi anonime, acestea își propuneau să investigheze structura socio-politică a orașului București, dar și spațiul mai intim al istoriei afective personale. În perioada 2010-2020, el a produs o serie de lucrări prezentate în diverse spații expoziționale și evenimente precum: Salonul de proiecte, București (2019); Galeria Ivan, București (2017); Galeria Electroputere, Craiova (2015); Vienna Biennale (2015); MUSAC, Leon (2012); Pinchuk Art Centre (2011); 32 Edgewood Avenue Gallery, New Haven (2011). Activitatea lui curatorială a inclus expoziția Mattis Teutsch. Avangardă și realism constructiv, organizată la Rezidența BRD Scena9, București, în colaborare cu Szilárd Miklós (2019), iar în calitate de critic de artă a publicat în mod regulat texte pe platforma editorială Scena9 în perioada 2016–2020.
*
Comenduirea Garnizoanei Timișoara
Cunoscută și sub denumirea de „Generalatul Nou”, clădirea face parte din Situl urban Cartierul „Cetatea Timișoara”. Ea apare pe planurile Timișoarei din 1727, fiind considerată cea mai veche clădire care și-a păstrat volumetria inițială. În urma cuceririi Timișoarei de către habsburgi în 1716 aceștia au demolat toate clădirile, cu excepția Castelului Huniade, însă acesta a fost refăcut diferit în 1856 după distrugerile suferite în timpul asediului din 1849. În secolul al XVIII-lea clădirea era locuința generalilor guvernatori militari ai Timișoarei. Tot aici a locuit contele Mercy. Între 1849–1860 a fost sediul administrativ al nou înființatei provincii Voivodina Sârbească Banatul Timișean. Tot aici a fost găzduit împăratul Franz Joseph în timpul vizitei la Timișoara din 14–16 iunie 1852. În 1923 regele Ferdinand și regina Maria au plantat cei doi stejari care se află și astăzi în fața clădirii. La 8 mai 2019, prin hotărâre de guvern, dreptul de administrare asupra imobilului a trecut de la Ministerul Apărării Naționale la Ministerul Culturii și Identității Naționale, care va reabilita și amenaja clădirea-monument istoric prin structura specializată, Unitatea de Management a Proiectului, cu sprijinul financiar al Băncii de Dezvoltare a Consiliului Europei, pentru a se realiza aici Muzeul Național al Revoluției Anticomuniste din Decembrie 1989. (wikipedia.org)
