Efectul Lucifer – de ce nu toți oamenii sunt fundamental buni

Pentru cei care lucrează în domeniul științelor sociale, experimentul Stanford și cartea Blue Eyes, Brown Eyes de Jane Elliott sunt două dintre multele repere de care trebuie să țină seama atunci când abordează fenomenul rasismului și al violenței în general. În 1968, la o zi după asasinarea lui Martin Luther King Jr., Jane Elliott, pe atunci învățătoare, a început un experiment cu elevii cu care lucra, experiment pe care l-a reluat de foarte multe ori de atunci încoace, în contexte diferite și cu grupuri de oameni de toate vârstele. În 1971, Philip Zimbardo, un profesor emerit la Stanford, inițiază celebrul experiment menit să găsească/elucideze cauzele violenței sociale. Ambele experimente menționate aici se bazează pe împărțirea (benevolă sau după diferite criterii, dar cu acordul total al participanților) a grupurilor în două grupe mai mici: una a celor care vor oprima, provoca violența și cealaltă a celor care vor fi destinatarii acestor manifestări. Experimentul Stanford va completa foarte bine studiul lui Erwin Goffman apărut pentru prima dată în 1961, Aziluri. Eseuri despre situația socială a pacienților psihiatrici și a altor categorii de persoane instituționalizate, studiu care se numără și astăzi printre primele zece studii cele mai citate în literatura de specialitate. Gardienii și relațiile pe care le au cu deținuții într-un mediu controlat –  totul este simulat în condițiile unui experiment de laborator în cazul lui Zimbardo – sunt material de studiu obligatoriu pentru cercetători și cei interesați să înțeleagă mecanismele de propagare ale violenței. Experimentul a fost stopat înainte de finalizare,  pentru că gardienii își luaseră mult prea în serios rolurile, umilirea deținuților și agresiunile asupra acestora atingând cote înalte, care puteau pune în pericol integritatea psihică (și fizică) a deținuților.

Efectul Lucifer, spectacolul studenților din anul III ai Facultății de Teatru și Film, Universitatea Babeș-Bolyai este  o creație colectivă care s-a realizat după studiul Efectul Lucifer. De la experimentul concentraționar Stanford la Abu Ghraib și s-a „materializat” în condiții specifice. Studenții au fost puși la curent cu ceea ce urmau să facă, au semnat contracte în prezența unui avocat și au avut libertatea de a se retrage din proiect dacă le erau lezate integritatea fizică și/sau psihică. De asemenea, repetițiile au fost realizate în mediu protejat, expunerea studenților fiind limitată la minim. Spectatorii au primit un pliant înainte de începerea reprezentației, li s-a repetat cu insistență că nu au voie să filmeze și/sau fotografieze, iar toată introducerea a fost realizată de întreaga trupă de studenți, toți aflați într-o dispoziție foarte bună. Împărțirea trupei în gardieni și deținuți o realizează Irina Wintze, profesoara lor, într-un mod ce pare că ține de aleatoriu: zarul decide cine va fi deținut și cine gardian, dar evident, deținuții vor fi mai mulți (nouă deținuți vs șase gardieni).

Ce a urmat a fost o lecție de teatru în cel mai adevărat sens al cuvântului. Știind la ce să mă aștept, am urmărit exclusiv prestația actorilor. Pot fi acuzată direct de insensibilitate de către cei mai puțini obișnuiți cu spectacolele și textele cu un grad ridicat de violență, dar acestora le răspund că am văzut suficient de multe spectacole prost construite sau prost finisate, în care toată discuția despre violență și combaterea acesteia era dusă în derizoriu tocmai pentru că din ecuație lipsea profesionalismul echipei (mi-aduc și acum aminte multe scene dintr-un spectacol al teatrului din Pitești despre Experimentul Pitești – regia Alexandru Hausvater – care au făcut imposibilă orice discuție serioasă cu privire la efectele unui experiment inuman, soldat cu moartea și distrugerea multor oameni). Un spectacol de aproape două ore foarte intens, cu scene care se succed foarte repede, pe măsură ce violențele cresc în intensitate. Un spectacol cu un ritm propriu, foarte bine menținut datorită trupei de studenți aflați într-o dispoziție mentală și fizică de invidiat.

Studenții fac flotări, genuflexiuni, sar și stau în cap fără să-și piardă suflul. În tot acest timp ei schimbă replici, nu se bâlbâie și nu-și uită textele, ceea ce, să recunoaștem, denotă pregătirea inițială solidă (chapeau bas, Irina Wintze, Camelia Curuțiu-Zoicaș și Ciprian Scurtea). Deținuții ajung să se sprijine reciproc, își simt unul altuia suferința și chiar dacă doar doi dintre ei ajung să protesteze de facto, niciunul nu-și dorește să plece de acolo fără tovarășii de suferință. Horia Suru, regizorul spectacolului,  a construit foarte detaliat fiecare moment în parte, cu accent pe radiografierea suferinței, pe  internalizarea umilințelor și nivelul specific de reactivitate derivat direct din tipul de personalitate. Slăbiciunea oamenilor este foarte expresivă, capătă forme dintre cele mai neașteptate, tocmai pentru că vorbim de medii sociale diferite, de temperamente și caractere care se modelează în funcție de cultura fiecăruia și de civilizația căreia îi aparține. Toate aceste date inițiale compun un profil uman, unic și irepetabil, ceea ce conduce la o inepuizabilă bază de cercetare pentru psihologi. De toate aceste aspecte a ținut cont Horia Suru în construirea identității fiecărui personaj în parte: în grupul gardienilor îi găsim pe parveniți, „miștocari”, întruchipări ale perversității și grosolăniei duse la cote foarte înalte. Toți gardienii par născuți pentru aceste roluri, zici că și-au exersat îndelung rolurile. În tabăra deținuților găsim raționalii, cerebralii și sentimentalii, emotivii; cu toții au reacții în fața abuzului, dar de cele mai multe ori aceste reacții se blochează în orizontul șocului: pur și simplu ceea ce li se întâmplă este atât de șocant, încât mintea lor refuză să accepte realitatea. Foarte bine construit personajul deținutei căreia i se iau ochelarii de vedere de la bun început, după cum foarte bine joacă 9241 – răzvrătitul care nu-și finalizează protestul din lipsă de resurse interioare – și 7549, cel care ajunge primul la izolator (Gaura), dacă țin bine minte.

Situațiile de abuz sunt redate cu abilitate de fin psiholog, baza acestora fiind construcția relației propriu-zise dintre gardieni și deținuți: scenă foarte mică, deci spațiu foarte strâmt și de aici senzația de supraaglomerare – întotdeauna par foarte mulți deținuți pentru câte carcere sunt. Fiecare gardian își stabilește o țintă, o victimă sigură, pe care o umilește și de care abuzează într-un mod specific, speculând slăbiciunile acesteia – fie îl pune să facă exerciții fizice până la limita leșinului, fie se aproprie de acesta până îi blochează reacția fizică (încălcarea celebrei limite de 2 metri) și în felul acesta deținutul devine marionetă în mâinile gardianului-păpușar etc. Foarte bine construită scena cu rețeta de tiramisù – atât de bine este redat sadismul, încât te întrebi care dintre deținute va exploda prima (deloc întâmplător va fi tocmai cea căreia i s-au luat ochelarii).  Scena de abuz fizic filmată în baie și scena cu agresiunea sexuală ca formă supremă de dominație sunt pe cât de dure, pe atât de bine construite din detalii. Studenții-actori au înțeles perfect ce au de făcut și n-au plusat, cum m-aș fi așteptat. Nimic în plus, nimic în minus, nici măcar din punctul de vedere al duratei scenelor. Chiar dacă actorii au multe momente de nuditate absolută, relația spectatorului cu constructul spectacular intrinsec se realizează la nivel de mesaj, corpul actorului este intermediar, nu țintă a violenței. Cu alte cuvinte, ceea ce și Zimbardo a pus în evidență este că violența are cauze foarte subtile, mecanismele de declanșare ale acesteia nu țin de evidențe (suntem prea grași, prea vulgari sau prea expresivi verbali, deci ne merităm soarta). Relația de abuz ține de nevoia de a domina, o nevoie atavică, în fond, care capătă expresivitate socială total neașteptată în  penitenciar, centru de corecție etc.

Cu ce rămân actorii după un astfel de spectacol? Cu satisfacția că au mai învățat ceva nou: ceva despre ei înșiși, dar mai ales meserie, arta actorului în sine. Fiecare dintre cei 15 studenți pot să joace orice, comedie sau dramă, nu importă. Au dovedit că pot trece lejer prin toată gama de emoții, fără să fie ridicoli. Cu ce rămân spectatorii după un asemenea spectacol? Cu ideea că mai avem multe de învățat despre natura umană; suntem departe de a ști tot ce se poate ști despre cauzele și mecanismele de propagare ale violenței.

Efectul Lucifer – Facultatea de Teatru și Film, Universitatea Babeș-Bolyai

Distribuția: Adrian Stancu, Alexandra Rău, Ama Beschieru, Andreea Radu, Antonia Crișan, Bogdan Ifodi, Carla Graur, Denisa Tudora, Ecaterina Ivănușcă, Gabriel Sandu, Ioan Crișan, Luca Platon, Medea Chiriac, Raluca Balan, Robert Ioan, Tudor Jula