Metaforele cruzimii – Pasărea pictată/The painted bird (regia Václav Marhoul) – TIFF 2020

The painted bird, romanul omonim, care stă la baza scenariului, a apărut în 1965, o epocă în care ecourile celui de-al doilea război mondial răzbăteau sub forma traumelor veteranilor de război, dar și ale supraviețuitorilor dinspatele frontului. Jerzy Kosiński a avut curajul să pună degetul pe o rană încă sângerândă și să arate lumii că, de fapt, sunt mult prea multe răni care se cer tratate toate în același timp și prea puțini doctori. Povestea copilului orfan, fără nume și fără origini, dar trecut rapid în rândul exclușilor – este când țigan, când evreu, după cât de puternice sunt prejudecățile oamenilor – se petrece într-un spațiu nedefinit, oarecum atemporal, singurul indiciu în acest sens fiind schimbarea de peisaj și cea a anotimpurilor. Numele romanului este dat de un eveniment semnificativ, care stă, oarecum, la începutul transformării lui în adult. Din acel moment începe maturizarea, una forțată, abruptă, violentă, care se desfășoară în absența oricărui reper sau mentor, dar mai ales în absența bunătății și a moralității depline. Când băiatul ajunge la Lekh, păsărarul cu zeci de colivii și o poftă atavică de viață, acesta învață să prindă păsări, să le studieze reacțiile și să le hrănească. Pictează una dintre păsări dintr-o nevoie de frumos, dorind poate să imite natura și să înfrumusețeze o pasără cenușie. În film, păsărarul vopsește cu alb penele păsării și-i dă drumul în aer, în mijlocul unui stol de păsări care se rotesc în cerc. Pasărea va sfârși omorâtă, căci toate celelalte surate o vor percepe ca fiind altfel, ca fiind un dușman care trebuie exterminat. Marhoul decupează foarte atent scena, insistând pe detalii, dar nu foarte mult, integrându-le într-un șir de fapte și evenimente, astfel încât copilul să facă parte dintr-un lanț cauzal pe care nu-l poate influența foarte mult. El va pleca de la păsărar doar când acesta moare, de altfel primele lui migrări sunt determinate doar de moarte(a uneia dintre gazde sau a altcuiva din preajmă).

Peregrinarea nesfârșită dintr-un loc în altul, succesiunea de violențe, abuzuri, viol și multe altele (care astăzi intră la categoria faptelor penale foarte grave, cu risc antisocial foarte ridicat) contribuie la supraviețuirea copilului, la transformarea acestuia într-un independent, un copil cre se poate descurca și singur. De la un punct încolo va învăța să riposteze, va decide să-și ia soarta în mâini, chiar dacă pentru asta va trebui să ucidă. Își omoară abuzatorul – scena în sine este magistral filmată, camera pe ochii mari ai copilului, întins pe iarba uscată, iar din groapa plină cu șobolani se aud urlete și chițăieli care zbârlesc și părul celui mai tare de înger; ucide (ritualic și nu prea) un țap, capul acestuia aruncându-l pe fereastra casei celei care îl vede inutil, doar pentru că nu-i putea satisface poftele carnale; îl va ucide pe cel care-l acuză public că fură, doar pentru că pusese mâna pe un căluț de lemn care stătea pe tarabă așteptându-și cumpărătorul. Interesant este că ultima crimă – cea salvatoare, cu rol eshatologic, dacă putem spune așa – va fi o consecință a faptului că și-a însușit foarte bine preceptul biblic „ochi pentur ochi, dinte pentru dinte”. Se închide cercul, dacă ne aducem aminte că după ce scapă de Olga (vrăjitoarea satului, care l-a declarat vampir) el ajunge la o moară, unde este nevoit să vadă cum stăpânul casei scoate ochii slugii dintr-o gelozie maladivă. Scena când puștiul îi pune ochii în palmă orbului este cutremurătoare și n-ai cum să nu-ți dai seama de bogăția de sensuri și substraturi cuprinsă într-o singură scenă.

Filmul a scandalizat publicul festivalului de film de la Veneția și cred că asta a fost și intenția regizorului: să provoace reacții. Dincolo de faptul că filmul are aproape 3 ore, rămâne șirul de violențe și fapte antisociale din care pare că băiatul nu mai iese niciodată (întreg la minte și/sau fizic nici nu mai contează). Faptul că a ales să filmeze alb/negru denotă clar intenția regizorului de a delimita clar de filmele comerciale, ceea ce nu e deloc rău. Asta a impus o grijă foarte mare pentru detalii și un director de imagine extrem de minuțios, care să știe să lucreze cu detalii și cu lumina. Se adaugă un montaj pe măsură, căci dacă se tăia greșit o scenă se fragmenta șirul de evenimente și se pierdea relația de cauzalitate, băiatul rămânând astfel un paria oarecare al societății.

În altă ordine de idei, metamorfozele cruzimii sunt excepțional puse în evidență. Lungul șir de chinuri prin care trece băiatul, de fapt lungul drum spre casă, mi-a adus aminte de Narcis și Gură de Aur al lui Hesse. Pe tot parcursul filmului sunt evidente rudimentele unei gândiri tradiționale, mult prea ancorată în gândiri magice și prea puțin în morala creștină. Spectactorul este prins într-o lume unde dictează atavicul, o lume care se descompune pe zi ce trece, din care scapă cel mai puternic, adică cel care știe să-și asculte instinctele. Dar asta este lumea războiului, regizorul n-a plusat cu nimic în acest sens. Cine are impresia că în război supraviețuiește cel cu valori morale înalte se înșeală amarnic. Supraviețuiește cel care știe să se ferească din bătaia puștii și cel care știe să se apere și-n somn de pericole de tot felul. Pe de altă parte, nu întâmplător, femeile sunt pline de nuri, de păcate și lipsite de orice simț moral. Este și o expunere a principiului foarte vehiculat în comunitățile slab dezoltate și ultraconservatoare, conform căruia femeia este ispita și păcătoasă prin însăși natura ei.

De ce nu sunt comuniștii înfierați? Pentru că la momentul acela ei chiar erau mai buni și decât nemții și decât localnicii blocați într-un orizont al cruzimii, al conservării și supraviețuirii la limita de jos a umanului. Steaua roșie (care în film devine gri și deloc strălucitoare) nu e nici far călăuzitor, nici luceafăr. Ea ține loc de îndemn la luptă și la muncă. Armata rusească a fost salvatoare pentru cei care atinseseră pragul de jos al subzistenței umane.

Finalul este unul al opțiunii personale. Băiatul trebuie să decidă dacă vrea un nume, și acela să fie evreiesc. Și va alege să fie Joska! Poate că nu întâmplător, abia după ce vede numărul de deținut în lagărele naziste tatuat pe brațul viitorului tată. În acel moment, băiatul zâmbește pentru prima dată. Pentru că știe că supraviețuitorul de lângă el nu-l va mai obliga să treacă prin noi cazne. Cine știe cum arată oroarea și cine i-a supraviețuit și alege să meargă mai departe luând un copil din orfelinat nu e capabil de abuzuri.

Un film răscolitor, greu de urmărit pe alocuri, despre dezumanizare și fețele răului, despre diavolii ascunși printre noi. Metaforele cruzimii!