În cadrul celei de-a 15-a ediții a festivalului internațional de muzică nouă MERIDIAN, organizat de Secțiunea Națională Română a ISCM (International Society for Contemporary Music) prin UCMR, a avut loc, în data de 7 noiembrie 2019, un recital de excepție susținut de violonista Diana Moş şi pianistul Mihai Măniceanu, sub titlul „Grădina Clasică”. Concertul a fost co-organizat de Casa Artelor „Dinu Lipatti”.
Stimate domnule Mihai Măniceanu, vă mulțumesc pentru timpul acordat! Participați la această ediție a Festivalului Meridian în calitate de pianist, dar cu siguranță viziunea dumneavoastră interpretativă este nuanțată de calitatea de compozitor. Cum considerați că aceste două laturi ale personalității dumneavoastră interacționează, se întrepătrund, se condiționează reciproc?
M.M.: Compoziția și interpretarea sunt atitudini complet diferite, chiar dacă scopul este în sine același. Îmi este dificil să mă focalizez pentru a compune atunci când pregătesc un recital. Varianta inversă este și ea valabilă. Cu toate acestea, este de la sine înțeles că cele două ipostaze se întrepătrund.
Cum ați descrie, din dubla perspectivă de interpret și compozitor, piesele pe care le-ați abordat în concertul de joi seara?
M.M.: Mi-a plăcut foarte mult lucrarea lui Karel Volniansky. Cred că am reușit să decriptez un anumit conținut foarte special chiar de la primul contact cu știma pianistică. De asemenea, scriitura este foarte „organică” și foarte „bine simțită”.
Sonata con alcune licenze a lui Bogdan Vodă, o sonatină în fapt, așa cum declara chiar compozitorul, m-a surprins prin resursele expresive, comprimate într-o formă relativ miniaturală.
Subito de Witold Lutosławski reprezintă un reper în muzica de cameră contemporană. Am perceput-o ca o lucrare foarte dramatică, scrisă cu mult „sânge rece” și cu o pană de maestru absolut.
Foarte interesant mi s-a părut Lied-ul lui Beat Furrer, în sensul stării pe care o generează interpreților. Utilizând conceptul de timp polimodular sau politempie structurală, rezultat al suprapunerilor de măsuri și tempouri diferite, reușește să inducă celor implicați în „punerea în practică” a muzicii un anumit sentiment de stranietate, aceștia simțindu-se asemenea unor cyborgi, la limita dintre robotic și uman.
Glosa lui Nicolae Brânduș, pe care am mai cântat-o la Timișoara și am înregistrat-o de curând, reprezintă un tur de forță pentru ambii instrumentiști. O resimt ca pe o lucrare adolescentină în spirit, scrisă de un compozitor aflat la deplină maturitate.
În cadrul recitalului extraordinar din seara zilei de 7 noiembrie, la care ați participat în compania doamnei Diana Moș, care a susținut partitura violonistică, ați prezentat două piese în primă audiție absolută (Hidden Gazebo de Karel Volniansky și Sonata con alcune licenze de Bogdan Vodă), dar și o piesă în primă audiție în România (Lied de Beat Furrer). În stabilirea repertoriului, împreună cu doamna Diana Moș, ați fost în mod special interesați de ideea de a prezenta prime audiții?
M.M.: Nu am intenționat în mod special să prezentăm prime audiții. Pur și simplu, așa s-a întâmplat să se articuleze programul acestui recital. Karel Volniansky i-a dedicat lucrarea Dianei Moș, Bogdan Vodă a dorit să scrie pentru noi, iar piesa lui Beat Furrer a fost propusă de secțiunea elvețiană a ISCM.
Vă rugăm să ne vorbiți despre colaborarea dumneavoastră cu doamna Diana Moș, în cadrul acestui recital (sau nu numai).
M.M.: Colaborarea cu Diana Moș durează de destul timp, încă din vremea în care eram student la compoziție. Am cântat adesea împreună și de fiecare dată am comunicat extraordinar din punct de vedere muzical. Diana Moș este o interpretă cu totul aparte în sfera muzicii contemporane. O multitudine de calități, precum cultura stilistică, simțul ritmic absolut special, auzul de o mare acuratețe concură într-un mod fericit la „configurația” acestui muzician remarcabil.
Atunci când interpretați o piesă în primă audiție, și aveți posibilitatea de a vă consulta cu autorul, preferați să faceți acest lucru? Și invers, atunci când o piesă compusă de dumneavoastră este interpretată în primă audiție, colaborați cu interpretul sau preferați să fiți, eventual, surprins de coloratura pe care o imprimă lucrării?
M.M.: Consider că este binevenită interacțiunea dintre interpret și compozitor, atunci când este posibilă. Mi s-a întâmplat însă ca un anumit interpret să-mi cânte o lucrare altfel față de cum am gândit-o sub aspect expresiv și să îmi placă foarte mult, să mă convingă. Consider că primordiale sunt instinctul interpretului și autenticitatea interpretării.
Vă mulțumesc!
Interviu realizat de Iulia Alexandra Chertes
