Când vine vorba de proză scurtă, îmi place mai mult cum scrie Augustin Cupşa, iar fiului meu, adolescent, îi place mai mult cum scrie Marius Chivu. De fapt, ambii ne plac amândurora, dar discuţia o facem mai mult de dragul discuţiei şi doar pe marginea cărţilor “Marile bucurii şi marile tristeţi” şi “Sfârşit de sezon”. Pe prima am citit-o într-o singură după-amiază, în avionul care mă aducea de la Viena la Bucureşti şi apoi în maşină, de la aeroportul Otopeni la Tulcea, iar pe a doua, în muuulte seri, înainte de a adormi. A nu se înţelege de aici că proza lui Marius Chivu poate servi pe post de somnifer. Dimpotrivă. Aşa s-a nimerit şi toată lumea ştie că fiecare carte îşi are propriul moment prielnic pentru a fi citită.
Editura Trei, 2013
Deşi amândoi sunt scriitori tineri, Augustin Cupşa mai e cunoscut drept scenarist, iar Marius Chivu drept critic literar, iar acest lucru se reflectă în proza scurtă a fiecăruia. Dacă povestirile din “Marile bucurii şi marile tristeţi” dau impresia de scurt metraj, ce mizează pe atmosferă şi pe senzaţia cu care rămâi după ce un film se încheie în “coadă de peşte”, proza lui Marius Chivu din “Şfârşit de sezon” pare îndelung şlefuită, gândită şi scrisă cu mare grijă şi respect pentru stil. Poate de aceea îl prefer pe Augustin Cupşa, pentru că resimt proza lui la nivel senzorial. El pare să aibă acea privire piezişă asupra realităţii, cu vicii de refracţie care pot nuanţa povestea sau, dimpotrivă, o pot estompa ca printr-o pânză de tifon. Proza lui decupează din realitate felii de viaţă, obişnuită la prima vedere, fără nimic extraordinar, dar care ascunde tragedii sau cel puţin întorsături neaşteptate de destin. Personajele lui Augustin Cupşa sunt foarte bine creionate dar, după mine, ceea ce le defineşte este fragilitatea lor sufletească. Instantaneu simţi o afinitate pentru ele, indusă de vulnerabilitatea lor. De faptul că şi noi, în unele momente, suntem la fel de vulnerabili.
Cred că cele unsprezece povestiri sunt o gură de oxigen în literatura română contemporană, de multe ori îmbâcsită de clişee, de prea multă străduinţă şi de un exibiţionism vulgar.
Mi-a fost greu să aleg un fragment preferat pentru că plăcerea lecturii nu vine neaparat din stil sau din firul narativ, ci din inefabilitate. Totuşi, pentru ilustrarea celor afirmate mai sus, am să aleg unul din povestirea “De două ori două periuţe de dinţi”.
“Noaptea, Zina le-a aranjat să doarmă în sufragerie pe o canapea extensibilă şi, spre dimineaţă, Adrian a auzit leul.
S-a ridicat în capul oaselor şi a ascultat cum fiara se zbătea în cuşca ei, îi auzea fornăitul turbat şi, fără să se chinuie prea mult, putea să-şi imagineze leul scoţând pe nări aburul rece al dimineţii ca o locomotivă. Trebuia să se ducă la baie, dar dintr-odată i s-a făcut frică. Dacă se întâlnea cu Zina pe coridor? I se părea atât de ciudat să doarmă în casa ei, aşa de aproape după atâţia ani.
A rămas în capul oaselor pe marginea patului şi s-a întrebat cum ar fi fost să trăiască împreună, să fi rămas în Bucureşti şi să se fi luptat pentru ea, s-o fi făcut să divorţeze şi să se căsătorească cu el. Dar oare chiar ar fi putut? De multe ori se gândea că Zina îi vede toată neputinţa şi îl tratează cu o nemăsurată condescendenţă.
A zăbovit mult pe marginea patului privind nişte reproduceri ieftine de stampe japoneze care străluceau palid în întuneric. Dacă ar fi ieşit pe coridor şi ar fi dat nas în nas cu ea şi ea ar fi fost în combinezon, cu călcâiele ei rotunde şi cu unghiile de la picioare crăpate, asta ar fi fost ciudat. Apoi leul a scos încă un răget. S-a ridicat în picioare şi, înainte să deschidă uşa, s-a oprit cu mâna pe clanţă şi iarăşi s-a gândit cum ar fi fost să trăiască permanent atât de aproape de leu, să-l audă cum rage în cuşca lui când el şi-ar fi sorbit ciorba la prânz, între două rânduri de meditaţii.
Leul este un animal care trăieşte în câmpiile deschise, are nevoie de spaţiu – şi-a adus aminte din documentar şi-a apăsat prudent clanţa, a tras uşor uşa şi s-a strecurat pe lângă celălalt dormitor.
Uşa de-acolo rămăsese întredeschisă. A aruncat o privire prin crăpătură. Alin sforăia ca o drezină, întors pe-o parte, şi Zina stătea pe spate, i-a văzut pielea arămie de pe piept, de deasupra combinezonului şi braţele pe care carnea i se lăsase ca un aluat nedospit şi iarăşi a simţit o strângere în piept.
La baie, a închis uşa încet, a ridicat colacul, şi-a dat drumul cu zgomot şi până s-a terminat jetul, o linişte plăcută a pus stăpânire pe el.”
Pe de altă parte, Marius Chivu este un povestitor înnăscut, care parcă “te face din vorbe”, aşa cum se spunea pe vremuri. Dacă Augustin Cupşa este asemenea unui diagnostician priceput, ce foloseşte cuvinte puţine dar care spun mult, Marius Chivu pare un chirurg ce taie în carne vie, cu o precizie milimetrică, fără greş, iar cuvintele sunt bisturiul său. Cele (tot) unsprezece povestiri ale sale sunt un deliciu literar prin stilul lucid, riguros, alert. Citindu-le, ai sentimentul că priveşti de la distanţă, cu detaşare, o peliculă ce se derulează în faţa ta dar, pentru că imaginea este 3D, tu nu eşti intangibil, ba chiar, la un moment dat, încasezi lovitura. Însă personajele sale sunt puternice, chiar dacă sunt încercate de viaţă sau de anumite situaţii excepţionale. Subiectele sunt dintre cele mai diverse, unele aproape de absurd, altele înduioşătoare sau care par a avea accente autobiografice, şi pe măsură ce le-am parcurs, rând pe rând, am avut aceeaşi senzaţie de viaţă adevărată, complexă şi uneori prea intensă, aproape greu de suportat. Şi, deşi cartea se poate citi de oricine, mai câştigat este cititorul care are o minimă cultură muzicală, pentru că autorul face trimiteri la piese şi formaţii de muzică legendare.
Fragmentul meu preferat, care mi se pare scris impecabil, este din povestirea “La vulturul de mare cu peştele în gheare” (iată, după cum spuneam, acesta este numele unei piese a formaţiei Direcţia 5, dar şi numele unui brand de la 1878, din Bucureşti – un magazin vestit al vremii):
“Şi zbang! Cînd pumnul tipului de lîngă mine mă izbeşte-n gură, hahaha, halucinant, deloc elegant, mă aud spunîndu-mi în gînd, băi, nu pot să cred că totuşi se întîmplă, simt pumnul cum vine pe întuneric din lateral, dar n-am cum să mă feresc de ceea ce nu văd şi nu-nţeleg, chiar şi anticipată, violenţa mă ia pe nepregătite, recunosc, mă pregătesc pentru ce-i mai rău, dar nu atît izbitura mă sperie, cît sunetul, sunetul ei înfundat (senzaţii noi!), bufnitura pe care-o aud în spatele capului, mă-ngrozeşte, deci aşa începe! îmi zic, urmat de steluţele care nu-s doar verzi, au toate culorile, mă simt ca un personaj din desene animate, spune-mi ce trebuie să simt, spune-mi ce trebuie să mint, numai bine întors de lovitură, dau să fug înspre cîmp, cîmpul întunecat e-n faţa mea, frica mi-ar da viteză, dă-mi două palme şi hai să fugim, doar că lîngă pistă se cască un şanţ, calc în gol şi mă prăbuşesc înainte să primesc primul picior între omoplaţi, îmi scot mobilul din pantaloni şi-l arunc departe în iarbă, n-au cum să vadă ce fac, sînt prea ocupaţi să mă lovească, tipul care mă izbise primul cu pumnul îmi cară acum picioare-n spate şi în cap, celălalt apucă să mă lovească cu piciorul în faţă, doar eu ştiu cît de mult doare, simt sîngele-n gură, trebuie să ridici mîinile sus, mîinile sus, îmi protejez capul cu braţele, iar picioarele lui se opresc acum în blocajul mîinilor, dar mă loveşte cu sete în burtă, ia-te de pe jos, ia-te de pe jos înainte să te calce-n picioare, îmi strîng genunchii la piept, spatele şi ceafa îmi rămîn însă expuse, cel înalt îşi face destul de bine treaba, timpul se dilată şi fiecare lovitură durează mult, se descompune, se reface şi revine în mintea mea ca frecvenţele unui radio cu scala în mişcare, refrene franjurate îmi însoţesc junghiurile, durerea răspunde în carne intermitent şi-n contratimp, şi e şi suportabil aşa, dacă ştii să trăieşti în reluare, dacă poţi să trăieşti în reluare, eşti cel mai tare, în reluare nu doare, (…).”
Fragmentul continuă tot aşa, extrem de real şi năucitor, aproape organic. Vă garantez, Marius Chivu este un magician al cuvintelor. Şi, aşa cum spune Lou Barlow – “Look for the magic in the daily routine”, exact asta face Marius Chivu în “Sfîrşit de sezon”. Dar şi Augustin Cupşa în “Marile bucurii şi marile tristeţi”.
Adevărul este că am glumit când am spus că mie îmi place mai mult un scriitor decât celălalt, totul a fost mai mult un exerciţiu care să vă reveleze un pic din proza lor scurtă, să vă determine să îi citiţi, dacă nu aţi făcut-o încă, sau să vă reîntoarceţi la cărţile acestor foarte interesanţi autori tineri. Sigur o să aveţi ceva nou de descoperit, alt unghi de privit, alt personaj de urmărit. Look for the magic and you will find it!
