“Sfârșit de sezon”, Marius Chivu

Pe exemplarul citit de mine, pe pagina cu titlul, imediat sub acesta, era scris cu cerneală albastră “Petrecerea” (câteva exemplare s-au vândut cu aceste neașteptate autografe – numele povestirilor). În mod normal, ar fi trebuit să încep citirea cărții lui Marius Chivu cu acest text. Dar nu, nu am făcut-o; am luat-o metodic, așezat, cu primul. Este foarte adevărat, nu e obligatoriu să citești povestirile în ordine, cum nu e obligatoriu să le citești pe toate dintr-odată. Și, până la urmă, de ce să mai citim (și) povestirile lui Marius Chivu? Ce-ar avea ele în plus sau nou sau altfel față de cele servite zilnic, sub o formă sau alta, de comunitatea din care facem parte?

Să citești “Sfârșit de sezon” fără să te gândești la cine este M.C. sau fără să iei în calcul tot ce ai citit de el sau despre el, ei da, asta este, după mine, marea provocare. Știu că mulți îi așteaptă greșelile, alții îl tot compară cu nu știu ce guru al scrierilor scurte, unii nu îi pot dezlipi nicicum eticheta de „dilematic”. Eu am încercat (și cred că am și reușit) să-i citesc cartea, pur și simplu. Pentru că volume de povestiri scrise de autori români sunt foarte rare și pentru că povestirea, ca gen literar, cere foarte multă experiență și foarte mult dichis. Iar Marius Chivu are din plin din ambele.

Ce m-a atras încă de la prima poveste este decupajul secvențial de tip cinematografic. Parcă ți se derulează sub ochi cadre din diferite filme, cadre regizate de maeștri ai genului ficțional. Și efectul acesta autorul îl obține prin intermediul unui limbaj extrem de bine adaptat la subiect. Aproape că te șochează cât de multe cuvinte poate utiliza autorul (să nu uităm că astăzi sunt promovați aproape agresiv autori români care nu folosesc prea multe cuvinte ale limbii române și, uneori, nici pe acestea corect), ceea ce pentru mine e un semn al plăcerii de a scrie.

Nu reiau cuprinsul cărții, doar mă opresc la trei dintre textele care mi-au plăcut.

“Prin ușile larg deschise” este, după mine, descrierea anatomică a unui absurd de situație la care nici nu te-ai gândit vreodată că ți s-ar putea întâmpla. Să te trezești cu un mort în autobuz, ei da, ăsta e cu adevărat un eveniment. Și M.C. face din această întâmplare un eveniment de proporții supradimensionate. Detaliile din descrierea autobuzului, uliței satului, tipologiile umane specifice unor astfel de evenimente (genul ăla de oameni peste care nu vrei să dai niciodată, dar de care te tot ciocnești), inerția momentelor de așteptare, modul cum se rezolvă (sau nu) situația mortului din autobuz, toate acestea trimit un pic la Kafka.

„— Și ce faceți când ajungeți la locul unui accident și pasagerii sînt morți? Îi lăsați acolo, în șanț? Nu-i duceți la Morgă?
— Pe-ăia îi ia Smurd-ul, a răspuns cineva.
Altcineva i-a cerut să tacă.
— Doamnă, astea-s regulile. Uite, dacă mai mişcă puţin, io îl iau! Da’ altfel n-am dreptul, zicea șoferul ambulanței. De ce nu înțelegeți!? Poate l-a otrăvit cineva în mașină, știu eu! Poliția trebuie să înregistreze martorii, să ia declarații…
— Ca-n Agatha Christie!
— Cine-a-njurat ? a zis șoferul.” (“Prin ușile larg deschise”)

„Obiecte pierdute” este o declarație de dragoste în timpi moderni, un amalgam de referințe muzicale și cinefile (Marius Chivu chiar e cunoscător într-ale muzicii – l-am zărit în sală la concertul Paolo Fresu, din octombrie 2014, de la Sala Radio!). Să vezi dragostea ca „obiect pierdut”, cine s-ar fi gândit la asta? Când am citit prima oară titlul povestirii, mi-adus aminte de „Bagaje de mână” din gările noastre – e o experiență să te duci să studiezi cam ce poartă oamenii cu ei dintr-un loc în altul. Și o să vedeți la ce „obiecte pierdute” s-a gândit M.C. Dar rămân la ideea că firul roșu al povestirii este declarația de dragoste:

„Dimineaţa, eşti frumoasă dimineaţa – candoarea ta scandinavă pe care tu n o s o percepi niciodată oricît ţi aş vorbi eu despre ea; nu ţi am povestit cum am descoperit, rînd pe rînd, mai întîi că felul în care ţi se sparge vocea atunci cînd o ridici, cînd rîzi prea tare sau cînd îţi arăţi brusc indignarea, tonul acela vag răguşit l-am regăsit la Liv (asemănarea m-a înfiorat atunci cînd ai plîns, singura dată cînd ai plîns, apărîndu-mi atît de frumoasă în vulnerabilitatea ta, încît plăcerea cu care te priveam m-a ruşinat); apoi, pe măsură ce revedeam Bergman, îţi descopeream mîinile la Bibi, sprîncenele la Ingrid, cutele gurii ţi le recunoşteam pe chipul Harrietei…” (“Obiecte pierdute”)

Mi-a plăcut și “Petrecerea”, din două motive pur subiective: 1. acţiunea se derulează în Drumul Taberei, 2. dialogul extrem de firesc și de rar de găsit astăzi între Matei, un băiețel de 5 ani, și Mihnea, un tânăr decis să se distreze, dar care ajunge să învețe despre dinozauri (și nu numai).

Recomandarea mea este să citiți cartea și nu ce s-a scris despre ea. O să petreceți câteva ceasuri departe de lume și, totuși, în mijlocul ei.

  Editura Polirom;

  Anul apariţiei: 2014;

  Nr. pagini: 248.