Maria Stuart – fascinația pentru jocurile de putere

Scena e pregătită pentru repetiții; obiecte disparate, aparent fără nicio legătură între ele, dar care toate, dar absolut toate vor fi folosite de-a lungul spectacolului. Ba, chiar mai mult, adesea vor fi folosite cu sensul lor figurativ, devenind adevărate obiecte artistice. Există multe momente în spectacol când personajele ajung să facă slalom printre aceste obiecte, dându-le grijă și atenție mai multă decât celorlalți oameni, semn că au înțeles că fac parte dintr-o instalație de corpuri umane, una în care obiectele capătă multiple semnificații, iar dinamica spectacolului depinde de acest joc de și cu sensuri. Paradoxul face ca tot ce se află pe scenă să fie vechi, uzat, epuizat prin multiple utilizări, ceea ce trimite adesea spectatorul cu gândul la un anticariat sau, de ce nu, la un târg de vechituri.

Totul se schimbă și înțelegerea intrigii pare că nu mai depinde exclusiv de raportul direct dintre Maria Stuart și Elisabeta I, ci de istoria locală și rolul pe care l-au jucat familiile celor două în jocurile de putere și dominație în zonă. Sunt două obiecte care vor sta atârnate de tavanul scenei, în primplanul acesteia, un tablou de dimensiuni mici, dar foarte vizibil – Agnus Dei/Mielul Domnului de Francisco de Zurbarán – și o cruce medicală (o cărămidă de sticlă tip Nevada în formă de cruce cu brațe egale). Lor li se adaugă paravanul din spatele scenei – foarte folositor pentru proiecțiile cu Maria Stuart în diverse poziții, dar supradimensionată -, care cade atunci când soarta acesteia este pecetluită pentru totdeauna și se ridică când sufletul ei este pe drumul cel fără de întoarcere. Memoria nu e niciodată fidelă, dar în mod cert este impresionată de condițiile reale în care s-au petrecut faptele, așa se justifică proiectarea capului Mariei Stuart cu mult sânge pe el, într-o parte a scenei, loc care devine pentru foarte scurte momente polul acțiunii – e locul pe unde ies din scenă personaje și obiectele sunt trimise în culise (aruncate în groapa istoriei?).

Vânători în zăpadă, al lui Peter Bruegel cel Bătrân se ivește în spatele scenei, când sacrificarea Mariei Stuart (să fie vorba și despre un sacrificiu al ei în numele unui patriotism fără ieșire?) era deja fapt istoric. La urma urmei, istoria este alcătuită din fapte care pot intra ușor în sfera judecății morale și dacă ele, faptele, și ei, oamenii rămân în memoria colectivă e și pentru că arta are rolul ei decisiv, unul de povestitor fără pereche (subiectiv, dar despre asta vorbim altădată). Crucea de sticlă suspendată se umple cu nisip roșu – sângele Mariei Stuart – când ea este judecată și împușcată. E sângele mielului sacrificat? Se prea poate din moment ce crucea atârnă acolo, sus, mai sus decât tabloul lui Francisco de Zurbarán și în spatele acestuia. Aici e una din semnificațiile textului date de Diego de Brea, regizorul sloven invitat de Gábor Tompa să monteze pe scena Teatrului Maghiar de Stat Cluj.

Drama istorică dramatizată de Schiller nu respectă întocmai adevărul istoric, nici n-avea cum, dacă ne gândim că polimatul german este un reprezentant de seamă al clasicismului. Meritul lui Brea este că a adus textul lui Schiller în contemporaneitate, cu alte cuvinte lupta pentru supremație și putere dintre cele două regine devine model pentru multele conflicte de putere care influențează decisiv evoluția lumii contemporane. În ciuda faptului că aveam de-a face cu foarte multe text, spectatorul nu obosește urmărind intriga, chiar dacă vorbim de versuri cu rimă și ritm. Muzicalitatea își are rolul ei, versificația devine sonoră cu adevărat datorită efectelor de sunet specifice. Maria Stuart este violentă în atitudine și toate relațiile cu ceilalți parteneri sunt bazate pe forță. Ea trebuie să-și câștige independența, ba chiar și dreptul la viață, dar nu știe să fie vicleană precum Elisabeta, se vede asta în scenele în care apar ambele (în realitate, cele două nu s-au văzut niciodată, Schiller a supralicitat aici, fiind conștient că pe scenă o confruntare directă amplifică conflictul și-i adaugă conotații semnificative. Maria Stuart este ceea ce astăzi am numi generic o „femeie ușoară”, a avut mulți soți și trece cu ușurință de la un partener la altul. Diego de Brea nu accentuează aceste trăsături, în schimb le pune în evidență pe cele de ordin religios, pentru că cele două regine nu aveau aceeași religie, iar epoca în care au trăit era epoca în care Biserica era putere în stat și influența decisiv orice decizie a monarhului. Nici urmă de uniforme preoțești pe scenă, în schimb costumele bărbaților seamănă izbitor cu cele ale gardienilor de penitenciar – să fie scena un penitenciar, semn că nimeni nu este atât de liber precum crede? Sau destinul nu poate fi influențat, oamenii neavând altceva de făcut decât să se supună acestuia?

Două femei și patru bărbați. Femeile fac și desfac istoria, iar bărbații devin pioni pe tabla de șah a istoriei celor două. Chiar dacă unii dintre ei cred altceva, în fapt ei rămân dependenți de cele două și intră în cartea de istorie doar pentru că cele două au fost regine – a Scoției (Maria Stuart) și a Angliei (Elisabeta I). Foarte bine potențate rolurile masculine, scenele se derulează cu viteză, nu simți când trece timpul. Miklós Bács face un triplu rol – William Cecil, baronul de Burleigh, mare trezorier – de zile mari, dând fiecărui rol atenția cuvenită și straturile se adaugă cu ușurința cu care-și schimbă halatul cu uniforma sau costumul elegant. La fel și József Bíró – Amias Paulet, cavaler, păstrătorul Mariei -, o plăcere să-l vezi cu împletește și cum ghemul de un roșu aprins (ghemul istoriei?) se tot subțiază. Bucata roșie tricotată va fi pusă la final, pe post de pernă, sub capul Mariei Stuart, întinsă pe catafalc. Se închide astfel un cerc al istoriei, destinul Mariei Stuart a luat calea istoriei.

Ervin Szűcs (Robert Dudley, contele de Leicester), Gábor Viola (George Talbot, contele de Shrewsbury) și Balázs Bodolai (Mortimer, nepotul său) ajung să se bată pentru inimile celor două, fac și desfac alianțe, destinele lor fiind legate strâns de cele ale reginelor. Éva Imre este o Maria Stuart așa cum trebuie: disperată, puternică în momentele esențiale, lucidă și serafică când se apropie de moarte. Lui Zsuzsa Tőtszegi îi iese perfect rolul reginei dominatoare, cea care e conștientă de puterea pe care o are ba, mai mult, o și folosește. Două regine foarte bine înțelese de Diego de Brea, care le-a dat libertatea, forța, pasiunea, disperarea, neputința și încă alte câteva trăsături și le-a lăsat să le combine după cum le dicta momentul, mintea și sufletul. Poate că de aceea, la final, am ieșit din sală indecisă în ceea ce privește reginele: pe care din ele o plac mai mult.

Un spectacol al curajului, să montezi Schiller în epoca teatrului social și când textele noi câștigă teren în fața celor mai vechi chiar e un curaj. Dar Diego de Brea a demonstrat că nu e doar atât, că în spatele pasiunii se află și multă dragoste de oameni, o capacitate de introspecție care duce personajele în zona unor finețuri ce multora le pot scăpa. Schiller e mulțumit: clasicul nu se predă, se reinventează.