Mamă – când totul se relativizează

Trăim vremurile în care nimic nu există, dacă nu e perfectat, parafat, legalizat la notariat sau în fața instanței. Paradoxul face ca această dinamică de ordin juridic să producă efecte negative: nimeni nu se mai grăbește să se căsătorească, copiii apar în partea a doua a vieții părinților, după ce aceștia și-au lămurit toate aspectele vieții cotidiene, ba chiar și pe cele legate de posteritate. Infertilizarea in vitro și mamele-surogat au devenit practici medicale curente, chiar dacă aspectele juridice sunt departe de a fi lămurite în totalitate. Globalizarea a încurajat excursiile și călătoriile în jurul Pământului, dar în același timp a mărit distanțele dintre oameni; nu ne mai cunoaștem vecinii, habar n-avem câți copii locuiesc în blocul în care locuim sau pe strada unde avem casa. Lipsa unor relații sociale de facto este determinată și de faptul că oamenii nu mai reușesc să echilibreze cele două aspecte ale vieții lor: aspectul profesional și cel privat, personal. Se acordă prea mult timp dezvoltării și perfecționării profesionale și mult prea puțin (spre deloc) vieții personale; hobby-urile nu mai există decât în măsura în care practicarea lor vine la pachet cu doborârea unor recorduri, croșetatul și împletitul sunt desuete etc.

Mamă – foto Gligor Nicolae

În toată această degringoladă relațiile mamă- fiu/fiică au și ele de suferit. Ne vizităm părinții doar dacă reușim să smulgem o oră sau două din programul supraîncărcat și aranjat cu câteva luni în avans, trecem în fugă să vedem dacă au nevoie de medicamente, nu ieșim aproape niciodată cu ei în parc, iar dacă au căzut la pat (bolile incurabile sunt o adevărată pacoste!) goana după o asistentă socială și/sau medicală devine imperativ categoric pentru regăsirea liniștii. Marta Barceló autoarea piesei care stă la baza spectacolului Mamă, selectat în secțiunea Istorii fluide, a plecat de la aceste idei/concluzii și a imaginat (m-am întrebat în multe momente cât din ceea ce a scris sub formă de schimb de replici între cele două personaje chiar este imaginat) un contract între două femei, prin care una urma să devina mama celeilalte. Mamă, dar nu în sensul mamei adoptive, ci în sensul unui contract profesional: cu alte cuvinte, relația dintre cele două femei trebuie să se desfășoare conform unei fișe a postului, iar cele două trebuie să facă ceea ce în mod obișnuit fac două persoane care au o relație de tipul mamă-fiică. Ce nu ia în calcul fiica, Empar, este aproprierea de ordin mental, cu alte cuvinte o astfel de relație n-are cum să se dezvolte în absența iubirii, compasiunii, toleranței, solidarității și atașamentului de ordin psihic. Mama, în schimb, tocmai de aceea face contractul, pentru că avea nevoie să spargă zidul singurătății care se ridicase pe nesimțite între ea și restul lumii. Discordanța dintre nevoile celor două femei devine acută în momentul în care mama află că este bolnavă. Nevoia de a-și proteja fiica (falsă, dar tot fiică rămâne) determină ruperea relațiilor dintre cele două. O ruptură care face ravagii și lasă urme adânci, răni greu de închis, mai cu seamă că moartea mamei survine la fel de neașteptat.

Mamă – foto Dragoș Dumitru

Scenografie minimalistă, aproape schematică, elementele de decor indică sărăcie afectivă, depersonalizare și lipsa emoțiilor. Obiectele sunt reci și pierdute într-un spațiu supradimensionat. Singurul obiect cu adevărat mare este masa care devine separator de registre, planuri de acțiune și simbol al unei rupturi definitive. Masa e golul evident, foarte vizibil din viețile celor două femei. Masa e memoria celor două: inutilă, goală, nu există informație și emoție în amintirile celor două. Nu există nici nevoia de a scrie ceva, de a lăsa urme; fața de masă rămâne impecabilă până la final, nu se șifonează, nu se pătează. Tortul se mănâncă pe jos, iar paharele se golesc în fața spectatorilor, foarte aproape de ei. Antiteza perfectă pusă sub semnul cromaticii alb/negru este punctată cu câteva pete de roșu, semn că mai există niscavai dorințe de scos la iveală: vinul roșu și petalele trandafirilor roșii. Costumele celor două femei sunt în tonuri de alb și bej, monocromatice aproape, este evidentă lipsa de personalitate și nevoia de a ieși în evidență. Nu poți spune nimic despre o femeie îmbrăcată asemenea lor, cel mult sunt vizibile urmele de cochetărie. Hainele sunt călcate, curate, rujul roșu face parte din machiajul discret și nicio bijuterie nu este evidentă.

Mamă – foto Dragoș Dumitru

E dureroasă această nivelare, această nevoie de a nu ieși din rând, mai ales pentru cineva care a trăit în timpul regimului comunist. E dureros să vezi cum conformismul este noua uniformă adoptată de mase întregi de oameni, fără ca nimeni să le fi impus acest lucru și fără nicio cauză demnă de asemenea acțiuni. E dureros să crezi că un subiect ca acesta – contractarea relației mamă – fiică – poate fi de actualitate. Te întrebi în ce direcție se îndreaptă lumea și dacă chiar este nevoie de atâtea reglementări juridice în viețile noastre. Cele două actrițe și-au asumat rolurile cu asupra de măsură, pentru că de multe ori am avut impresia că sunt exagerate unele gesturi, că emoțiile nu sunt ale personajelor, cum ar fi trebuit să fie, ci ale lor, actrițelor. Dinamica spectacolului a fost dată de intermezzo-urile muzicale; melodiile acoperă vocile celor două personaje, se suprapun pe unele replici și estompează furiile. Mariana Cămărășan, regizoarea spectacolului, a dat muzicii rol de suprasimbol, unii spectatori pot data foarte exact unele evenimente din viețile personale în funcție de melodiile care se aud în timpul reprezentației, altora s-ar putea să nu le transmită nimic, ci doar să reprezinte reminiscențe ale unui trecut care nu le aparține, despre care nu știu și nu vor să afle nimic (în mod special).

Sala Atelier a TNB, locul unde s-a jucat Mamă s-a dovedit a fi perfectă, chiar a ridicat mult valoarea intrinsecă a spectacolului. Un spectacol care ridică semne de întrebare din toate punctele de vedere: subiectul ofertant și potrivit cu secțiunea de festival în care s-a jucat; mă întreb, totuși, dacă performanța artistică în sine recomandă selectarea acestui spectacol într-un festival de teatru de anvergura FNT.