Macbett sau definiția perfecțiunii

Te pregătești, îți iei toată măsurile de siguranță, te așezi confortabil și totuși, de fiecare dată, dar de fiecare dată te surprinde! Știi că e un text anost (da, da, n-am auzit foarte multe voci înainte de reprezentații care să pledeze pentru piesa lui Eugen Ionesco) și te înarmezi cu răbdare, căci ce-ar putea să facă un regizor, fie el și Silviu Purcărete cu un text care nici nu prea s-a jucat în ultimii ani în România (chiar, când s-o fi montat ultima oară?). Contrar așteptărilor, te trezești țintuit în scaun și vrăjit de personaje. Sau de poveste? Cine ar fi crezut că o să cauți răspunsuri la astfel de întrebări într-un an pus sub semnul pandemiei și de care aproape că vrei să uiți (bine, nu trecem în vedere aici excepțiile notabile). Nu știu, deși nu sunt la primul spectacol regizat – de fapt, asumat în totalitate! – de Silviu Purcărete, eu încă mai caut rețeta magiei! Ce-a făcut el cu MACBETT e magie, altfel nu-mi explic cum de nu-mi pot scoate din cap imagini care se derulează prin fața ochilor cu o obsedantă revenire la fascinanta artă a teatrului.

credit foto Biró István

Lui Silviu Purcărete îi place să construiască universuri, paralele sau nu, nici nu mai contează. La fel de bine construiește poduri, punți între scenă și sală, căci Silviu Purcărete iubește deopotrivă actorii și spectatorii. Se pune adeseori în locul unui spectator și încearcă să se delecteze cu ceea ce se întâmplă pe scenă. Doar așa poți să-ți explici precizia și finețea construcției spectaculare. Alternanța continuă a poziției vizavi de text și dramaturgia spectaculară în sine nu impietează cu nimic, din contra, garantează succesul. Căci acest du-te-vino al regizorului între cele două locuri se concretizează într-un produs finit de cea mai bună calitatea – spectacolul ca atare! El nu face curse amețitoare doar pentru a demonstra ce știe, nici pe de departe, în schimb face schimb de măști cu o naturalețe pe care aș vrea să o găsesc mai des în lumea teatrului. Personajul devine real, viu și cât se poate de asemănător spectatorului, încât în cele din urmă cel din sală sfârșește prin a a abandona orice urmă de judecată în favoarea unei iubiri fără seamăn. Așa se explică de e toate, dar toate personajele negative din spectacolele lui Silviu Purcărete sunt iubite fără rest de către spectatori, rămân pentru totdeauna repere de calitate și referințe de valoare. El iubește absurdul, într-atât de mult încât îl vede precum o jucărie, stricată, dar pe care trebuie să o facă să meargă stas. Cum face asta? Urcă pe scenă, pune umărul la treabă, muncește cot la cot cu actorii, îi privește în ochi, le simte spaima și le convertește frica în iubire față de personaj. E o migală de ceasornicar aici, așa se explică sincronizările perfecte între toți, dar toți cei care fac parte din distribuție. Vin din toate părțile, acaparează scena, ies și intră cu viteze uluitoare și după pauză, când te aștepți ca ritmul să fie mai lent.

credit foto Biró István

Absurdul puterii totalitare, dorința de putere nemărginită și nevoia de a domina cu orice preț, despre asta este vorba în Macbett. Scrisă ca o replică la celebra Macbeth a lui Shakespeare, piesa lui Ionesco capătă relevanță și dacă o privești ca pe o alternativă la textul shakespearian, dar și dacă o privești ca pe o oglindire perfectă a totalitarismelor care au făcut paradă în secolul XX. De altfel, nici astăzi nu scăpăm de totalitarism, formele lui periculoase se insinuează în tot mai multe domenii de activitate, dar mai cu seamă în cel cultural, acolo unde toleranța și libertatea creației ar trebui să dicteze. Nu întâmplător, Purcărete a gândit scena ca pe una de circ, căci acolo, în arena circului, absurdul e la el acasă. Nu știu de ce, dar mai tot timpul cât a durat lupta pentru supremație m-am gândit la Conjurația imbecililor, căci Duncan și Ignatius J. Reilly au foarte multe în comun, dar mai cu seamă nimicnicia sufletului. Macbett, Banco, Duncan și Lady Duncan / Lady Macbett formează un cerc al puterii greu de rupt. Un cerc în care puterea circulă de la unul la altul, în funcție de cât de mobilă este dorința fiecăruia de a o deține cu orice preț. Chiar dacă au patima puterii în comun, cei patru sunt atât de diferiți, încât te întrebi cum de au încăput în aceiași poveste. Aici e meritul lui Purcărete, nu neapărat al lui Ionesco, pentru că regizorul le-a creat identitate din gesturi mărunte, poziționarea în scenă și detalii de costume. Peste toate se adaugă arta de a purta un costum. Fie el antitero, gonflat precum ego-urile celor care le poartă, die costume de funcționari, care cad impecabil, au ținută și eleganță, dar nu și distincție. Nu mai spun de costumul canibalului, al brutei perfecte, cel care poate fi manipulat cel mai ușor, dar care devine indispensabil în preluarea puterii totale.

credit foto Biró István

Jocurile de culise, intrigile sunt croite ca și cum toate s-ar întâmpla la „curtea regelui Arthur”; în fapt, arena circului devine teatru de operațiuni de luptă cu dușmanul invizibil: puterea în sine. Cel mai mare dușman al omului în Macbett nu e omul, ci propriul ego. Așa se explică scenele în care valeții, dar și Macbett stau întinși pe jos, cu nasurile în podea și mâinile perfect întinse pe lângă corpuri, ridicând doar foarte puțin bărbiile ca să se poată face auziți. Pe Purcărete l-a interesat să ilustreze obediența, apetența pentru puterea absolută și pierderea personalității în lupta pentru putere. Și i-a reușit din plin. Macbett (Zsolt Bogdán), Banco (Gábor Viola), Duncan (Miklós Bács) și Lady Duncan / Lady Macbett(Andrea Vindis), cărora li se adaugă Glamiss (Áron Dimény) și Candor (Lóránd Váta) se transformă în căutarea puterii, devin monștri ai puterii absolute, își schimbă fizionomiile, le sticlesc ochii în cap, se mișcă cu naturalețe în momente de criză, fac față presiunii momentelor critice etc. Mi-a fost imposibil să-mi mut ochii de pe Zsolt Bogdán și Miklós Bács, tocmai pentru că fiecare reușește, în feluri total diferite (aici e știință a jocului, nu glumă!) să magnetizeze sala! N-am auzit un foșnet în sală, n-a mișcat nimeni în fotoliu, cât timp a durat reprezentația!

credit foto Biró István

Cum s-a insinuat puterea? Habar n-ai! Cert e că te trezești în fața unui munte de absurd, peste care nu poți trece nicicum! Aluziile la toți nebunii secolului XX, care au deținut puterea și au schimbat soarta lumii se regăsesc inclusiv pe afiș. Ce caută Einstein acolo? Ei bine, el e cel care dă cu tifla, care sparge blocul puterii absolute și-l face țăndări. Cum? Numai el știe! Admirabile scenele cu spartul farfuriilor (O, Doamne, burlescul n-are moarte, e o declarație intrinsecă aici din partea lui Purcărete!) și cele în care clovnul vine și pleacă, după o tură de scenă. Clovnul este nebunul de la curtea regelui, numai că e și el un pic pe dos; nu i se iartă prea multe, dar nici el n-are curajul să le zică lucrurilor pe nume, ci doar posedă o stranie capacitate de a se strecura printre jaloanele puterii. Admirabil jocul Melindei Kántor, care se joacă cu limitele rolului într-un fel numai de ea știut. Ofițerul și valeții sunt nelipsiți din scenă, sunt omniprezenți, dar nu și omnipotenți, ceea ce-i transformă într-un fel de slăbiciuni ale stăpânilor. Ei sunt fisurile din blocul de putere, lor li se datorează înfrângerea unui și preluarea puterii de către celălalt.

credit foto Biró István

Un spectacol magistral, care dă notă de plăcerea de a lucra la scenă a lui Silviu Purcărete! Fascinante implicarea și pasiunea acestuia pentru construcția fiecărui rol în parte. E peste limita mea de înțelegere de unde găsește Purcărete atâtea rezerve de perfecțiune! Un spectacol total, în care ochiul se desfată privind decorul și admirând costumele; mi-i imaginez pe Helmut Stürmer, Lia Manțoc, Vasile Șirli și András Visky punând cap la cap ideile și hrănindu-se continuu cu ideile lui Silviu Purcărete! Paradoxul face că el, la rândul lui, se hrănește cu tot ce are mai bun fiecare dintre cei pomeniți.

Macbett e spectacol! Mergeți să-l vedeți!