Ludmila Uliţkaia, IMAGO

(Metamorfoze)

Titlul celui mai recent roman al Ludmilei Uliţkaia, tradus la noi, din limba rusă, de către Gabriela Russo (Editura Humanitas Fiction, 2016) este deopotrivă un termen de specialitate în domeniul entomologiei şi o metaforă.

Am citit IMAGO în reprize, cu opriri care impuneau regimul elementar al „digestiei”. Este o construcţie narativă monumentală, în trepte, cu spărturi şi reveniri în destinele protagoniştilor, cu exfolieri explicative, o ţesătură densă, în care diverse personaje îşi strecoară biografia.

Ca termen ştiinţific, imago este ultima etapă din dezvoltarea unei insecte, aceea a maturizării reproductive.

Metaforic, Uliţkaia urmăreşte şi analizează devenirea unor personaje din copilărie şi până la vârsta adultă, pe parcursul a peste cincizeci de ani (cartea se deschide cu relatarea funeraliilor lui Stalin şi se încheie cu moartea poetului exilat Iosif Brodski). Acestei deveniri care presupune, deseori, imprevizibile metamorfoze, i se potrivesc următoarele rânduri dinspre final, care precedă sinuciderea lui Miha:

„Ce sunt aripile? Terminaţii ascuţite şi umede ale unui mecanism de zbor bine întocmit, vârâte în membrana chitinoasă. Aripa, eliberată din strânsoare, se întinde printr-o mişcare lungă, lină, se desface zvântându-se în aer şi iat-o pregătită pentru o primă zbatere. Cu o reţea de nervuri ca la libelulă sau membranoasă ca la fluturi, cu un desen al inervaţiei complicat şi desăvârşit, veche de când lumea, îşi ia zborul fiinţa înaripată, lăsând pe pământ învelişul de chitină, sicriul ei gol, şi aerul nou îi umple plămânii noi şi o muzică nouă îi răsună în organul auzului, nou şi perfect alcătuit” (pag. 513)

În Rusia poststalinistă, într-o perioadă de relativ „dezgheţ” cultural, oamenii au senzaţia că se pot afirma liber, că graniţele de tot felul se vor deschide sau se vor anula de la sine. Tinerii visează, îndrăzneţi şi aparent puternici, la împlinire umană şi profesională. Un idealism proaspăt, curat, le însoţeşte şi le modelează devenirea. Forţele ascunse ale unei istorii hâde nu întârzie să-şi arate colţii. Trădarea şi compromisurile vor scurma în fibra mai moale sau mai rezistentă a caracterelor. Drumurile fac bucle, se despart, se întretaie sau se frâng brusc şi definitiv:

„Băieţaşii încă necopţi la minte, nişte larve umane, consumă orice fel de hrană, o sug, o mestecă, înghit toate impresiile una după alta, pe urmă se transformă în crisalide şi înăuntrul pupei totul se crristalizează într-o ordine dată, totul se clădeşte aşa cum trebuie – sunt prelucrate reflexele, se formează deprinderile, sunt asimilate primele reprezentări despre lume… Dar câte crisalide mor fără să ajungă la ultima fază, fără să spargă coconul, nelăsând să iasă fluturele din el! Cât de multe fiinţe rămân însă larve până la moarte, fără să înţeleagă că n-o să ajungă niciodată la maturitate” (pag. 75)

Într-un exerciţiu de ambiguitate, aceste reflecţii aparţin deopotrivă atât naratorului, cât şi personajului Viktor Iulievici, profesor de literatură, modelul dascălului de vocaţie, capabil să insufle învăţăceilor săi (trioul Ilia, Miha, Sania – Trianonul, cum se autointitulau) valori morale supreme, pasiunea pentru literatură şi pentru scris, astfel încât „liurşii” (cenacliştii) se vor forma în spiritul progresist al deschiderii spre umanism, spre patriotismul veritabil şi, nu în ultimă instanţă, spre formele inovatoare ale societăţii occidentale. „Învăţăturile” lui Viktor Iulievici sunt, în mod fericit, neconvenţionale, iar băieţii se vor nutri cu ele toată viaţa. Acestea nu-i vor feri, însă, de inerentele compromisuri cu regimul totalitar. Urmărindu-le şi analizându-le etapele de creştere şi maturizare, Uliţkaia păstrează suficientă distanţă, care-i permite obiectivare în observaţii, astfel încât expozeul narativ fentează accentele melodramatice sau, prin ricoşeu, pe cele radicale. Ritmul cărţii se schimbă des, pliindu-se pe situaţia prezentată, pe meandrele şi capcanele epice: când lent, înşelător liniştit, când extrem de strâns, în pagini de o densitate aproape metalică, pentru ca uneori să devină de o transparenţă poetică. Accentele dramatice se combină cu situaţii de un comic irezistibil, raportat la intenţiile unora dintre personaje şi la felul în care viaţa alege sau nu să conducă la materializarea lor. Uliţkaia scrie astfel un roman-frescă în care ficţiunea şi documentaţia din arhivele de dată relativ recentă se completează în mod firesc: scene de viaţă social-politică şi culturală, referinţe la interdicţiile vremii şi ale regimului, la capcanele întinse de „kaghebeşnici” tinerilor idealişti, îmbătaţi de ideea că sunt predestinaţi să schimbe lumea, dar ale căror destine vor fi, nedrept şi dureros, fracturate. Regimul poststalinist, cu Hrusciov şi ulterior Brejnev la cârmă, se va caracteriza, la scurt timp după instalare, prin denunţuri, arestări, interogatorii interminabile, diabolice, aparent cu faţă umană.

În lecturile şi în viaţa din jurul său, profesorul Iulievici observă cangrena roşie şi proliferările ei:

„…acum putea să descopere, în regulile şi în obiceiurile din societatea sovietică, ritualuri denaturate, golite de conţinuturi, absurde. Până şi intrarea în rândul pionierilor, însoţită de jurământ şi de o uniformă specială arăta ca o parodie a unui ritual misterios, vechi de când lumea. E adevărat că nu era vorba de hainele albe şi noi ale primilor creştini, nici de veşmintele masonilor, ci numai de o cârpă roşie, triunghiulară, prinsă la gât…”(pag. 77)

Cine sunt cei şase tineri?

Ilia – dizidentul, pasionat de fotografie (care aproape îşi frânge gâtul pe străzi, urmărind cortegiul funerar al lui Stalin, în ideea unor poze inedite), capabil de mari elanuri, dar şi de compromisuri;

Miha – poetul naiv, entuziast, care preferă „dezertarea” prin sinucidere decât să trădeze şi să trăiască în maculare;

Sania – pianistul ratat (îşi fracturează degetele în copilărie, când a parat lovitura de cuţit adresată altcuiva de către un coleg violent), posibil gay, sensibil, care evadează permanent în muzică şi care nu trăieşte în realitatea nudă a timpului său, exceptând acel intermezzo în care o îngrijeşte pe Aliona, soţia lui Miha, în perioada încarcerării acestuia.

Fetele? Dintre ele, se distinge Olia, fiica unui general şi a unei culturnice dedicate cauzei comuniste, o revoltată iniţial împotriva mamei, ulterior împotriva structurilor totalitariste, de aici ataşamentul şi iubirea devoratoare pentru Ilia, o iubire fatală, destrămătoare, ca în tragediile greceşti. Este o fată frumoasă, cultă, reflexivă, capabilă de mari elanuri, extrem de voluntară şi de curajoasă în toate actele sale de viaţă.

Tamara, prietena Oliei, alintată „Brincik”, evreică la origine, repudiată de colegi, se ataşează de Olia deoarece aceasta este singurul om capabil să-i înfrunte pe ceilalţi şi să-i certe pentru prejudecăţile lor rasiale; inteligentă, pasionată de cercetare în domeniul endocrinologiei, este un spirit raţional, implicat şi devotat în relaţiile sale.

Galia reprezintă prototipul fetei şterse, naive, cu stimă de sine scăzută, mulţumită să-şi decupeze un loc al său, modest, aproape larvar, alături de un comunist cu vocaţie de familist.

Fiecare dintre ei urmează ciclul devenirii, de la stadiul de larve la acela de imago. Dar procesul acesta, desfăşurat pe fundalul nefast al societăţii totalitariste, se fracturează nemeritat:

„Trăim într-o societate de larve, de oameni imaturi, de adolescenţi cu mască de adulţi”, spune la un moment dat Viktor Iulievici, încăpăţânându-se să găsească „un exemplu în care tânărul sălbatic şi brutal să se transforme dintr-o dată într-un adult civilizat, cu simţ moral”. Tot ce le poate oferi discipolilor săi, care-i sorb fiinţa şi cuvintele, sunt lucrurile considerate de el esenţiale: „conştiinţa binelui şi a răului, iubirea ca valoare supremă, simţul onoarei şi al dreptăţii, dispreţul faţă de faptele mârşave, faţă de lăcomie…” (pag. 78)

Vor fi fiind oare de ajuns aceste învăţături?

Lecturile clandestine din Pasternak sau Soljeniţân? Activitatea de samizdat? Emigrările? Monologând, peste ani şi ani, Ilia îşi spune cu tristeţe că „profesorul avea dreptate în toate. Da, un ratat genial. Şi Miha, poet fără talent, un idealist. Sania, muzician nerealizat. Şi eu, colaborator al… Blestemată bandă, frumoasă, n-am ce zice.” Căci, nu-i aşa, „poate că frumuseţea va salva lumea, sau adevărul, sau naiba ştie ce altă minune, dar orice ai face, frica e mai tare decât toate, frica ne distruge pe toţi – distruge în faşă frumuseţea, tot ce e minunat pe lume, înţelept, veşnic…” (pag. 290)

Da, într-o lume hâdă, prost croită, oamenii cad sub incidenţa Fricii. Nişte eroi trişti, fără aură. Imago nu le aduce împlinirea multvisată. Cancerul care-i roade pe Ilia sau pe Olia este plaga unei societăţi şi a unei ideologii totalitariste. Noi, popoarele din estul Europei, am simţit-o pe propria piele.

Editura: Humanitas Fiction