Louré

În 1899, George Enescu primea ca premiu absolut, din partea Conservatorului parizian, o vioară Bernadel. La schimbarea regimului, instrumentul avea să fie preluat de Uniunea Compozitorilor din România şi expus la Tescani, de unde a şi dispărut, fără să se mai poată spune astăzi unde se află. Cei care l-au auzit cântând pe Enescu au observat o particularitate de tehnică interpretativă – o trăsătură de arcuş, numită „louré”, care constă în plasarea unui accent suplimentar, cu o apăsare infimă a corzilor, astfel încât fraza muzicală să rămână legato, efect realizat printr-o singură mişcare a arcușului. Acest „louré” îl ajutase pe Enescu să transforme instrumentul într-o cutie de rezonanţă a propriilor emoţii, ceea ce-l făcea, ca interpret, remarcabil. Venind la Paris, de la Conservatorul vienez, George Enescu nu avusese totuşi în vedere o carieră strălucită de instrumentist. Visul lui, început la 4 ani, era să realizeze compoziţii simfonice. E greu de spus cum reuşea, la 4 ani, să aibă asemenea aspiraţii, să capete o aşa perspectivă. E cert însă că el voia, de atunci, să scrie partituri adevărate, pentru orchestră.

Născut la Liveni, George Enescu este al doisprezecelea copil al familiei şi singurul care rămâne în viaţă. Copilul are, evident, înclinaţie spre muzică, aşa cum aveau toţi din neam. La 4 ani, este dus la Iaşi, la profesorul Caudella care, sesizându-i precocitatea, l-a trimis totuşi acasă, pentru a învăţa, mai întâi, să cânte după note, nu după ureche, aşa cum prinsese cel mic de la Lae Chioru, un lăutar bun din sat. Când împlineşte 7 ani, profesorul Eduard Caudella îi sfătuieşte pe părinţi să-l ducă pe copil la Conservatorul din Viena. Enescu este admis cu dispensă de vârstă (căci nu avea încă 10 ani) datorită talentului său. Profesorul Caudella, pe care Enescu l-a admirat toată viaţa şi căruia i-a şi dedicat o compoziţie, făcea un gest de mare generozitate, renunţând el însuşi la un elev care se vădea genial – erau şi în ţară şcoli de muzică destul de bune, dar Caudella îşi dă seama că acest copil are nevoie de excelenţă.

Cu mari eforturi financiare, vânzând o parte dintre proprietăţile familiei, tatăl reuşeşte să-l înscrie şi la Conservatorul parizian, unde Enescu va fi coleg cu Ravel, Cortot sau Edouard Risler. La început, compoziţiile enesciene trădează influenţa a doi mari muzicieni pe care Enescu îi admira şi îi considera modele, Brahms şi Wagner. Treptat, acesta îşi găseşte propriul stil şi îşi creează o viziune personală, urmărind să obţină polifonia, ca în Rapsodiile române, Impressions d’Enfance, în cvartetele pentru pian au în Oedip:

„Polifonia este principiul esenţial al limbajului meu muzical. Nu sunt omul care să fie mulţumit cu o simplă succesiune de acorduri. Am oroare de tot ce stagnează. Progresiile armonice se concretizează doar într-un soi de improvizaţie elementară. Indiferent de cât de scurtă este, o piesă merită să fie numită compoziţie muzicală numai dacă are o linie, o melodie sau, şi mai bine, melodii suprapuse.”

La Paris, protectoarea lui Enescu a fost prinţesa Bibescu, ea însăşi o pianistă desăvârşită, celebră pentru prietenia ei cu Marcel Proust. Se pare că Enescu nu i-a fost prezentat niciodată lui Proust, cu toate că scriitorul francez l-a amintit pe muzicianul român, într-o scrisoare către un amic, enumerând, la un moment dat, cele trei elemente principale care stau la baza Sonatei de Vinteuil, celebra secvenţă muzicală cântată în saloanele sofisticate ale snobilor cu sânge albastru:

„O frază din sonata pentru vioară în re minor de Saint-Saёns, un motiv din muzica pentru Vinerea Mare din Parsifal şi, pentru pasajul în care vioara şi pianul se cheamă dulce unul pe altul, Sonata lui Frank, în special aşa cum o cântă Enescu”.

La rândul său, în absenţa unui dovezi certe, Enescu era prea cultivat încât să nu se gândească la faptul că violonistul lui Proust din În căutarea timpului pierdut, Morel, ar fi putut fi creat după modelul său.

În salonul prinţesei Bibescu tânărul muzician îl întâlneşte pe Edouard Colonne, dirijor celebru la Paris, care acceptă să-i cânte Poema română (1898), descrisă, după concert, laudativ în cronicile momentului: compoziţia enesciană avea „siguranţa scriiturii, inscusinţa instrumentaţiei şi extraordinara înţelegere a efectelor ritmice şi a contrastelor de timbru”. Se pare că acest triumf parizian a fost pentru George Enescu cel mai emoţionant moment din viaţă. Într-adevăr, succesul lui Enescu a fost uriaş, iar ecourile s-au auzit până la Bucureşti, unde un comitet a iniţiat, prin subscripţie publică, strângerea de fonduri pentru achiziţionarea viorii Stradivarius, destinată artistului. Ulterior, nemulţumit de „vocea” prea slabă a viorii celebre, Enescu avea să cumpere un Guarnieri, mai aproape ca „voce” de o mezzosoprană dramatică. Pentru Enescu, înzestrat, ca aproape orice muzician, cu auz perfect, fiecare vioară avea o „voce” distinctă, de care trebuia să ţină seamă atunci când gândea interpretarea. Altă consecinţă a succesului său a fost intrarea lui Enescu în graţiile reginei Carmen Sylva, care l-a numit „fiu spiritual” şi i-a permis muzicianului să folosească permanent, pentru creaţie, o încăpere liniştită a castelului Peleş.

În atmosfera Peleşului, Enescu s-a îndrăgostit nebuneşte de Maruca, prietenă a prinţesei (pe atunci) Maria, o dragoste tăinuită şi ştiută, totuşi, de întreaga înaltă societate. Născută Maria Rosetti şi intrată prin căsătoria cu Mihai, fiul „Nababului” Gheorghe Cantacuzino, într-una dintre cele mai bogate familii din România, Maruca era o fiinţă excentrică: „îi plăcea absurdul în toate formele sale”. „Mon adorée”, cum îi spunea muzicianul îndrăgostit, avea să devină, ulterior, unul dintre motivele sale de puternică amărăciune, fiindcă, îmbătrânind, femeia îşi pierduse discernământul, era isterică şi de necontrolat. Enescu nu a părăsit-o, deşi îi transformase viaţa într-un calvar.

Primul Război Mondial îl găseşte pe Enescu în ţară, susţinând concerte de caritate, mai ales în spitale. Era multă suferinţă peste tot, dar Enescu era încredinţat că poate să influenţeze, prin muzica lui, starea de spirit a celor suferinzi, dăruindu-le armonia desăvârşită a muzicii:

„Mi-a fost dat nu o dată să observ câtă înseninare înflorea pe obrajii suferinzilor după primele note. Această transformare în suflet e suprema raţiune de a fi a muzicii. Dacă n-ar exista minunatul ei ecou pacificator, purificator, muzica ar fi o absurdă înşiruire de sunete.”

La moartea reginei, pe 3 martie 1916, Enescu a cântat Trioul cu pian în mi bemol major de Schubert – cele 38 de pagini ale partiturii au fost lucrate o noapte întreagă de Enescu, reorchestrate, pentru a putea fi interpretate la funeralii. Prietenia pentru Ştefan Luchian, ţintuit de paralizie şi foarte aproape de moarte, îl face pe Enescu să-i cânte o noapte întreagă la vioară, pentru a-i alina suferinţa. Enescu ajunsese să dea aproape în fiecare zi un concert în scopul de a contribui financiar la ajutorarea soldaţilor răniţi. Se scuza mereu că nu cântă foarte bine, din pricina instrumentelor muzicale dezacordate pe care le avea la dispoziţie. George Enescu avea talent, dar era şi un om cu un caracter desăvârşit. În plus, ţinea cont de suferinţa celorlalţi, nefiind deloc un egocentric, trăsătură din matricea personalităţii genialoide:

„În seara de 8 noiembrie 1916 urma să dea un concert la Spitalul Sf. Spiridon din Iaşi. Tânărului Mihail Jora, care mai târziu avea să devină cel mai cunoscut compozitor român după Enescu, i s-a amputat un picior în seara aceea printr-o operaţie fără anestezie, care a durat 2 ore. Enescu a amânat începerea concertului până când Jora a ieşit din sala de operaţie. Mai târziu, Jora avea să scrie că acel concert i-a redat voinţa de a trăi, care îl părăsise.”

În 1917, guvernul român trimitea rezervele de aur la Moskova. Printre diversele lăzi de patrimoniu, se aflau şi manuscrisele lui George Enescu, o colecţie cuprinzătoare a lucrărilor acestuia, unele compoziţii datând chiar din perioada copilăriei, altele fiind însă mai recente. Timp de 7 ani nu s-a ştiut nimic de această ladă cu partituri, care se rătăcise în mod inexplicabil. Cu ajutor diplomatic francez, manuscrisele sunt totuşi recuperate, cu foarte mari eforturi şi cu ceva şansă. Recuperarea manuscriselor a contat enorm pentru muzicianul care se simţea blocat de această pierdere, nu pentru că n-ar fi putut reconstitui, cel puţin parţial, lucrările – Enescu avea o memorie muzicală de excepţie, practic, ca dirijor, nici nu avea nevoie de partituri, căci cunoştea locul fiecărei note într-o lucrare pe care o citise o singură dată:

„Lui Enescu muzica îi vorbea, iar el îşi aducea aminte de ce i-a spus. Operele terminate ale altor compozitori, dacă erau bine exprimate, îi rămâneau în minte pentru totdeauna. Dar în cazul operelor lui, muzica era un palimpsest în care, în spatele fiecărei expuneri muzicale împlinite, erau nenumărate straturi de schiţe vechi, mai puţin izbutite şi mai puţin limpezi, schiţe atât fizice, cât şi mentale.”

În 1852, într-o sală de concerte din San Francisco, un băieţel de 8 ani îl vede pe Enescu dirijând o simfonie de Brahms. Era Yehudi Menuhin, care, înainte de a deveni marele violonist al lumii, avea să fie discipolul lui Enescu. Din dragoste pentru maestrul său,Yehudi Menuhin va face, ori de câte ori este nevoie, călătorii de mii de kilometri. Clara Haskil şi Dinu Lipatti se bucură şi ei de Enescu, în ipostaza de profesor generos, dornic să-i iniţieze în subtilităţile muzicii. Iată mărturia lui Menuhin despre prima întâlnire cu George Enescu, în San Francisco:

„Enescu m-a subjugat mai înainte de a răsuna prima notă. Chipul său, atitudinea sa, coama neagră – totul la el arăta că e un om liber (…). Iar muzica pe care a început s-o cânte avea o incandescenţă care depăşea tot ce întâlnisem până atunci. În anii următori, când am ajuns să-l cunosc îndeaproape, în unele perioade să-l văd chiar în fiecare zi şi să-l urmăresc cum se maturizează, nu a trebuit vreodată să-mi modific această judecată.”

Prin muzică, avem acces la subconştientul nostru geometric, depăşind nivelul simplei percepţii auditive. Să ai sensibilitate muzicală înseamnă să vezi spirale de sunete volatile, proteice, uneori dezordonate, alteori de o ritmicitate perfectă. Muzica de un anumit nivel de rezonanţă şi unitate timbrală are asupra oamenilor cu acest tip de senzorialitate un efect hipnotic. Deşi copil, Yehudi Menuhin desluşise acea amprentă a muzicii enesciene, acea întârziere abia perceptibilă asupra frazei muzicale, atingere profund creatoare de emoţie – louré.

Vă simţiţi subjugaţi de muzică?! Asta ne întreabă, în esenţă, filosoful şi jurnalistul britanic Noel Malcolm, autorul acestui volum, un cunoscător autentic al vieţii şi al operei lui George Enescu.

George Enescu. Viaţa şi muzica de Noel Malcolm