Liniștea lucrurilor simple: „Industria liniștirii adulților” de Anastasia Gavrilovici

Trebuie să recunosc, demult nu mi s-a întâmplat să deschid o cărticică de poezie și să mă simt atât de repede, mai exact după un poem și jumătate, acasă. Anastasia Gavrilovici, prin volumul de debut Industria liniștirii adulților (Casa de Editură Max Blecher, 2019) ne demonstrează într-un mod grațios că stăpânește arta simplității frumosului. E drept, „cuvintele cele mai liniștite sunt cele care aduc furtuna, gândurile care vin pe picioare ușoare, de porumbel, cârmuiesc lumea” (Nietzsche, Ecce Homo, Dacia, 1994, p. 41), iar cartea de față nu este un experiment calofil sau vreun simulacru estetizant, ci merge în inima reală și suferindă a lumii, inserându-se printre fibrele pline de angoase ale ființei și aducându-ne sub lupă martirajele inteligenței afective. Anastasia îmi amintește de mulți maeștri ai înțelepciunii pe care-i frecventez de ani buni, iar aceștia negreșit ar admira-o pentru că a izbutit să pună în versuri lucruri atât de grave, de care ne apropiem cu greu fiecare dintre noi, oricât de profunzi sau raționali ne-am socoti.

„Sunt lucruri simple în jurul nostru care îmi/ fac inima origami. Anarhie emoțională, cutremure insesizabile,/ frumusețea naturii/ destrămându-se prin propriile forțe, orașe prin care se circulă mai greu ca în sângele meu…” (lucruri simple, p. 7)

N-aș vrea să invoc precocitatea sau o școală bună, acestea pot să nu fie atât de eficiente pe cât s-ar părea. Cred că această carte este mărturia unui suflet concentrat poetic și care nu poate îmbătrâni, oricâtă înțelepciune și maturitate va acumula. Observ o mână de copil care scrie adevăruri cutremurătoare, dar fără spaimă sau rușine, întrucât respiră aerul curat pe care l-a căutat, pesemne, timp îndelungat. Industria liniștirii adulților e o carte de magie care îmi exemplifică o mulțime de fragmente care mi s-au lipit, mai mult sau mai puțin cu ajutorul caietului de notițe, de pielea mea lăuntrică, acolo unde stochez ceea ce-mi dă putere să înfrunt realitatea și tot ce are ea mai puțin poetic. Brusc mi-a ieșit în cale și Bernstein Elvin: „Sunt însă unele lucruri pe care nu le înveți dintr-o dată. Deși sunt cele mai simple cu putință.” (Hotarul imaginar, Eminescu, 1980, p. 83). Anastasia Gavrilovici este printre puținii poeți tineri care duce mai departe moștenirea lui Iustin Panța, de la care am învățat că „numai lucrurile simple nu dezamăgesc niciodată” (Lucruri simple, Casa de Editură Max Blecher, 2014, p. 13). E o izbândă faptul de a debuta cu dreptul și a scrie ceva ce nu se va demoda, cu atât mai mult în pestrițul peisaj grafoman în care suntem imersați. Evident că Lautréamont își pune mâinile în cap – de fapt se răsucește în mormânt – când vede cât, cum și de ce se scrie poezie. Însă aici în această Industrie, suntem unde am vrea să fim.

La pagina 13, am zâmbit și m-am arătat cu degetul: „oare ce ți-aș fi putut spune despre fetița care își face somnul de amiază într-o casă în flăcări/ înconjurată de fiare sălbatice?” (poligon). Sunt o vulpe prea bătrână, de atâtea ori mi-a repetat Hanif Kureishi: „Ca toți artiștii buni, mă faci să cred că scrii numai pentru mine.” (Am ceva să-ți spun, Humanitas, 2010, p. 169). Cu toate acestea, un autor care și-a atins centrul propriu, armonizându-și vocile interioare, nici nu trebuie să se străduie să ne livreze o iluzie proiectivă, deoarece, pur și simplu, a reușit să discearnă ce este universal și ce poate fi dăruit: aceleași lucruri simple, care ne sperie și ne liniștesc deopotrivă. La pagina 18, respir adânc și jubilez: „Afară începe toamna, o toamnă univocă și previzibilă ca un/ critic literar de la Cluj/ sunt pregătită pentru orice și puțin/ mă interesează că moaca mea nu m-ar ajuta să/ intru în cel mai hardcore club berlinez.” (Viețile altora)

Știu, pare stupid, m-am tot bătut cu pumnii în piept, sunt obiectivă și nu mă las păcălită, dar nu pot să nu mă bucur, am dat de mine aici, în josul paginii, de parcă am găsit oglinda ce mă înfrumusețează, dar în același timp îmi spune să nu uit ca din când în când să râd de mine. Desigur, și eu fac așa în scris, adică mă zeflemisesc singură, dar e plăcut și când ți se aplică un tratament extern. Unele sunt mai dure, altele sunt niște pansamente cu aromă de vată de zahăr.

Un alt aspect ce ține tot de vivacitatea și coerența privirii ar consta în aceea că Anastasia Gavrilovici excelează în poemele cinematice. Am devenit un pilot ce urmărește cu sufletul la gură curgerea versurilor, lăsându-se invadat de imagini, fără să-și dea seama ce frumos i s-au înfipt în carte niște cuvinte atât de inocente:

„orice ai fi făcut spuma continua să se usuce în pahar chelnerii strângeau/ mesele spălau pe jos pregăteau sala de bal în care noaptea vin să danseze/ oameni în scaune cu rotile iar eu scrumam într-o/ chiflă cu susan erotică și nepăsătoare/ cu gândul la o dimineață de aprilie imună la suferință din/ brațele tale aș fi putut pune pe fugă o armată de teroriști” (poveste de seară, p. 20).

Totuși, n-am citit cartea devorând-o, ci am savurat-o cu pipeta, aș zice, m-am dus din când în când la fereastră să privesc pomii și cerul, dar, captivă fericită, n-am părăsit nici o clipă universul Anastasiei:

„nu-ți fie frică ia lucrurile așa cum sunt trăiește într-o casă năpădită de/ igrasie gândaci de care nu poți scăpa nu privi înapoi într-o zi sângele o va/ lua la goană prin țevi va umple cisterna acolo plutesc rățuște/ cu ace înfipte-n gât acolo e amintirea deșirată a unui poet de care/ te-ai putea îndrăgosti acolo pașii împleticiți spre microfonul la care/ te vei întoarce convinsă că de data asta vei spune tot/ descompusă de emoție și împăcată/ cu tine să te prăbușești lângă capul meduzei” (jucării defecte, pp. 26-27).

Nu mă pot lăuda cu lectura de tone de poezie românească, dar multe cărțulii care mi-au picat în mâini aveau stigmatul artificialității, era clar că oamenii aceia și-au propus să scrie o carte, și tot Nietzsche m-a avertizat ce penibil e acest gest. În schimb, Industria liniștirii adulților actualizează o teză a lui Eliot, pe care mi-o repet adeseori, ca să nu adorm vrăjită de mania grandorii:

„Poezia nu este o descătușare a emoției, ci o desprindere de emoție; nu este exprimarea personalității, ci o desprindere de personalitate. Dar bineînțeles, numai cel care are personalitate și emoții știe ce înseamnă să vrei să te desprinzi de ele.” (T.S. Eliot, Tradiție și talent personal, în Pater, Chesterton, Eliot, Eseuri literare, Editura pentru Literatură Universală, 1966, p. 229)

Merg mai departe, desenând în cap flori care scapă în mod miraculos de impactul bocancilor cu noroi, iar la pagina 32, dau de o surpriză, anume un poem ce mă aruncă în transa unei piesetare dragi mie:

`So we sold the car and quit the job/ and shook some hands and wiped the make-up right off,/ And we said our good-byes to the bank/ left Seven Sisters for a room in a seaside shack,/ And when I start my new life I won’t touch the ground,/ I’m gonna try hard this time not to touch the grounds/ …it’s by the sea we’ll breed/ …into the sea we’ll bleed…` (Suede, By the Sea)

Anastasia:

„uneori îmi doresc/ să fim/ niște oameni simpli întro casă de la marginea unei mări fără nume/ unde nimic nu ne-ar putea atinge să cultivăm legumele noastre preferate/ și să facem/ copii mă uit la poză și nu mă pot calma deși ești bine și nimic/ nu poate atenta la frumusețea celor care au scăpat/ și poate că frumusețea va salva lumea/ și frumusețea te ține departe de zonele turistice” (și tot în frumusețe îmi va cădea capul, p. 32).

De la pagina 34 până la pagina 36, am fost plimbată prin Berlin, și mi s-a făcut o teribilă poftă să văd cândva aievea orașul:

„dragostea, doar ea prolifera ca o tumoare harnică, hotărâtă să-și/ facă treaba repede și bine, și planurile de viitor dispăreau unul câte unul,/ așa cum dispar avionașele de hârtie într-un ventilator performant,/ luând cu ele pe rând vinul californian, geografiile, iepurii mici și diformi,/ stabilopozii, S-Bahn-ul, Berlin Berlin.” (Berlin, p. 36)

La pagina 41, fac un nou popas, spre a constata o imaginație înrudită cu a mea, capabilă de acrobații la fel de avansate, îmi place mie să cred:

„de câte ori am vrut să smulg/ nenorocita de pâlnie prin care se deșartă deșeuri/ radioactive în piscină să mângâi femeia care plânge îndesând/ doze de bere în sacul de gunoi pentru că nu știe să coasă o/ perucă suficient de frumoasă pentru chelia iubitului ei” (mâl, roșii modificate și seringi, 3., p. 41).

Încă puțin, și ne întâmpină o profetă delicată, dar Dosto` știe el ce știe: „forța imperceptibilă e cea mai puternică (Dostoievski, Despre literatură și artă, Cartea Românească, 1989, p. 378), de talia unei PJ Harvey, care pe tocuri cui și într-o rochie minusculă, cânta: `Speak to me of universal laws/ The whores hustle and the hustlers whore/ All around me people bleed/ Speak to me your song of greed`(Whores hustle and Hustles Whore).

Anastasia:

„Ce știi tu despre foame, domnule Patrimoniu?/ Despre femeile violate, care nu au alte brățări în afară de cele din/ coji de salam? Care n-au cunoscut decât fardul vânătăilor?/ Despre sirienii explodați, moloz uman și moarte în floarea vârstei?” (Ce știi tu despre foame, domnule Patrimoniu?, p. 45)

Epilog: cartea Anastasiei m-a ținut în brațe câteva ore bune, și de fapt am ieșit din timp datorită ei. Cu acest prilej, îi mulțumesc și sper să o țină tot așa în continuare, face treabă bună, iar noi suntem greu încercați de acest volum care ne-a oferit ce ne-a promis de la bun început, adică liniștea lucrurilor simple.

Industria liniștirii adulților de Anastasia Gavrilovici