„Liberă. Un copil și o țară la sfârșitul istoriei” de Lea Ypi

Lea Ypi, cu o carieră academică strălucită, interesată de teoria politică, de istoria filosofiei, de literatura europeană, de istoria Balcanilor, este considerată una dintre cele mai importante personalități culturale contemporane de către publicații precum Prospect, Frankfurter Allgemeine Zeitung și El País. La noi este cunoscută în principal pentru lucrarea Liberă. Un copil și o țară la sfârșitul istoriei, apărută la Pandora M în anul 2024, în traducerea din limba engleză a Berthei Savu.

Cu multiple chei de lectură, cartea aceasta conține în principal evenimente ale istoriei regionale recente, aspecte ale societății albaneze în tranziția de la comunism la democrație, interacțiunea dintre istorie și oamenii simpli, maturizarea unui copil și încercarea de maturizare a unei țări, relații de familie, precum și explicațiile unor alegeri de viață către sine și către cei apropiați. Fără a fi o operă de ficțiune, cartea aceasta îmbină armonios povestirea autobiografică, notele de jurnal, introspecția și reflecțiile de natură socială și politică, într-un tablou al unei epoci reflectate la nivelul individului: tranziția de la copilărie la adolescență și la tinerețe a autoarei oglindește tranziția țării sale – în care, de altfel, recunoaștem destule aspecte din propria noastră istorie recentă – de la totalitarism la libertate.

Lea, născută în anul 1979, este, în decembrie 1990, un copil obișnuit al acelei epoci. Are o viață școlară dominată de ideea de responsabilitate și competiție, cu prieteni și cu multe lecturi și activități în cluburi pentru elevi, cu tabere la mare și defilări de 1Mai. Există lipsuri și se stă la coadă, o adevărată instituție, cunoscută de toți cititorii de o anumită vârstă, există de asemenea situații neplăcute, precum aceea a prietenei Elona, a cărei mamă a murit la nașterea surorii mai mici, iar bebelușul a fost trimis de tată la orfelinat, interacțiunile cu turiștii sunt interzise, pentru că aceștia reprezintă dușmanul. Dar oamenii se ajută între ei, toți știu totul despre toți, toți sunt egali și cu toții trebuie să facă tot ce le stă în puteri pentru binele comun. Iar acesta din urmă este vegheat de „unchiul” Enver. Gândirea fetei este modelată nu numai de familie, ci și de învățătoarea Nora, care explică elevilor conceptele socialismului și ale comunismului pe înțelesul lor, îi îndeamnă să le urmeze și să fie demni de o viață trăită după modelul conducătorilor.

Printre neplăcerile personale se numără faptul că numele său de familie, Ypi, coincide cu numele unui ministru trădător, colaboraționist, din perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, pentru care trebuie să dea periodic explicații în clasă. O alta este că nu se poate lăuda cu niciun erou de război din familia sa – se pare că nu au așa ceva -; în plus, în familie a învățat mai întâi să vorbească franceza, apoi albaneza, ceea ce îi produce dificultăți de exprimare în dialogurile cu prietenii săi și se remarcă între aceștia, în loc să se integreze, prin hainele și ghiozdanul deosebite, precum și prin inteligența și cunoștințele care îi permit, prin derogare de la partid, să se înscrie la școală mai devreme decât prevede legea. Una dintre nedumeririle sale este legată de misteriosul concept al „biografiei” care i-a împiedicat părinții să urmeze studiile și carierele pe care și le-ar fi dorit.

Realitatea este percepută în toată absurditatea sa abia în timpul vizitei pe care Lea și bunica o fac la Atena, după căderea regimului, în anul 1991. Notațiile din jurnal au implicații izbitoare, cu atât mai mult cu cât sunt scrise pe un ton sec, expozitiv:

„prima dată când am simțit aerul condiționat în podul palmei; prima dată când am mâncat banane; prima dată când am văzut semafoare; prima dată când am purtat blugi; prima dată când nu a trebuit să stau la coadă ca să intru într-un magazin; (…) prima dată când am primit chiar gumă de mestecat, nu doar ambalajul; (…) prima dată când am văzut cruci pe morminte”.

În acea zi din decembrie 1990, Lea este martoră fără voie la o demonstrație contra partidului unic, ce marchează începutul trecerii către sistemul pluripartid a țării, iar momentul de maximă intensitate emoțională este acela când își dă seama că statuia lui Stalin, lângă care caută refugiu, este decapitată. În urma evenimentelor și a discuțiilor cu familia, părinții și bunica Nini, adevărul iese la iveală, spulberându-i fetei reperele care îi modelaseră universul până atunci. Lea pune la îndoială nu numai noțiunile de adevăr și de libertate, așa cum le cunoscuse până atunci, dar și încrederea în cei dragi. În eforturile lor de a o ști în siguranță, ascunzându-i lucruri pentru a nu ajunge pe mâna agenților Sigurimi – poliția politică – părinții și bunica reușesc să o facă pe Lea să creadă că unica realitate și singurul adevăr sunt cele oficiale, propovăduite de Partid. Între ei se deschide o prăpastie a neînțelegerii, mai ales că fata își dă seama că ar fi aflat totul mult mai devreme dacă ar fi pus întrebările potrivite:

„Când mă gândesc la toate misterele nerezolvate din copilăria mea (…), le văd ca pe o parte a adevărului care era mereu acolo, așteptând să fie descoperit, dacă aș fi știut doar unde să mă uit. Nimeni nu mi-a ascuns nimic, totul era sub ochii mei. Și totuși am avut nevoie să mi se spună. (…) Nu aveam acces la răspunsurile corecte pentru că nu știam să pun întrebările corecte. Dar cum ar fi putut fi altfel? Îmi iubeam familia. aveam încredere în ei. Acceptam tot ce îmi serveau ca să-mi satisfac curiozitatea. În căutarea unor certitudini, mă bazam pe ei să mă ajute să mă prind cum merg lucrurile în lume. Nu mi-a trecut niciodată prin minte, înainte de acea zi din decembrie 1990, după întâlnirea cu Stalin în ploaie, că familia mea era sursa nu doar a tuturor certitudinilor, dar și a tuturor îndoielilor”.

Peste noapte, ea află că bunica Nini era fiică de pașă otoman, că fusese invitată la nunta regelui Zog al Albaniei, că plecase din Salonic pentru a lucra în Albania, unde, căsătorindu-se, fusese blocată de instaurarea noului regim și nu-și mai văzuse tatăl niciodată. În plus, ministrul considerat trădător era în realitate străbunicul său patern, iar acest fapt, la care se adaugă alte acuzații, face ca bunicul să fi fost închis timp de cincisprezece ani. Mai mult, familia mamei avusese în proprietate clădiri și terenuri vaste, care le fuseseră apoi confiscate. O parte dintre acestea au fost cu greu recuperate, abia după plecarea fetei în Italia, la facultate. Cel mai surprinzător pentru Lea este codul folosit de cunoscuți pentru închisorile comuniste și anume, „universitățile care mi-au bântuit familia”, pentru că, din câte știe ea, bunicul patern urmase cursuri universitare timp de 15 ani, împreună cu alți cunoscuți, dintre care unii le-au absolvit, alții, le-au abandonat, iar alții au fost exmatriculați:

„(…) atunci când vorbeau despre rude care absolveau, se refereau de fapt la eliberarea lor recentă din închisoare. (…) obținerea unei diplome însemna în limbaj codat ispășirea unei condamnări. (…) diferitele materii de studiu corespundeau diferitelor acuzații oficiale: să studiezi la relații internaționale însemna să fii acuzat de înaltă trădare (…) studenții care deveneau profesori erau foști deținuți care fuseseră recrutați ca informatori (…) un profesor exigent era un torționar responsabil de moartea mltor oameni (…) să fii dat afară reprezenta pedeapsa cu moartea, iar să renunți de bunăvoie, (…) să te sinucizi”.

Explicația pe care i-o oferă adulții pentru atitudinea de sprijin al regimului de până atunci și care Leei i se pare duplicitară constă în grija pentru siguranța familiei: în realitate, ei doar repetau niște sloganuri în care nu credeau.

„Dar aici exista o diferență între noi. Eu crezusem. Fusese tot ce știam. Acum nu îmi mai rămăsese nimic, cu excepția unor mici, misterioase fragmente de trecut”.

O dată cu țara, în partea a doua a cărții, Lea face eforturi de adaptare la noile realități postcomuniste, învățând noi accepții ale conceptului de libertate, altele decât cele cunoscute până atunci. Numai bunica Nini reușește în tulburii ani ’90 să-și păstreze obiectivitatea, devenind astfel pentru nepoata ei un punct de sprijin stabil.

În însemnările fetei își fac loc frământările sociale și politice prin care trece Albania, reflectându-se în viața sa și a familiei sale.

Părinții se implică în politică, nesiguranța și precaritatea vieții se fac simțite printre vecini și cunoscuți, iar Lea trăiește o stare de permanentă bulversare și chestionare critică a realității din jur. Evenimente tragice au loc, precum călătoriile dezastruoase ale imigranților spre Italia, traversând marea, dintre care una se termină cu victime înecate, închiderea granițelor celorlalte țări pentru imigranții albanezi sau traficul de persoane, căruia îi cade victimă prietene Leei, Elona, ademenită, ca atâtea alte tinere, de promisiunea unei vieți mai bune decât în țară.

Totul culminează cu războiul civil din anul 1997, declanșat de prăbușirea schemelor piramidale de creditare a populației, în care unii cred că a fost implicat și guvernul de la acea vreme, din care a făcut parte inclusiv tatăl Leei. În acest an, familia se separă, fiindcă mama și fratele Leei pleacă pe neașteptate în Italia, fără să aibă ocazia de a-i anunța pe cei de acasă. Acestui an îi este dedicat în carte un capitol separat, preluat din jurnalul autoarei.

Lea își analizează cu atenție părinții, convingerile și felul lor de a fi, care îi determină să ia hotărârile pe care le iau și să ajungă la rezultatele pe ale căror consecințe le suportă cu toții. Până la urmă, ei sunt produsul vremurilor pe care le-au trăit.

Autoarea observă că oamenii din țară nu sunt pregătiți pentru schimbările pe care le aduce tranziția către democrație, dar și că, pe de altă parte, nici „comunitatea internațională” nu este pregătită să accepte că specificul local poate să influențeze rezultatul aplicării unor rețete de tranziție care, în alte locuri, au avut poate succes. De cele mai multe ori, populația încearcă numai să învețe un vocabular nou, cu unii termeni noi, precum „terapie de șoc”, „economie de piață” sau „comunitate internațională”, respectiv, cu termeni vechi, ale căror înțelesuri s-au schimbat, precum „libertate”. Această încercare nu este însă decât mimarea unei înțelegeri care însă nu s-a produs și care, pentru Ela, seamănă foarte mult cu însușirea sloganurilor din timpul fostului regim.

Sunt discrepanțe și întrebări care o determină să aleagă Filosofia ca specializare la facultate, în ideea că aceasta o va ajuta să găsească explicații și răspunsuri. Mai mult, din discuțiile cu colegii socialiști din Italia, unde merge la studii, își dă seama că aceștia nu înțeleg că istoria și teoriile politice nu se reduc la statistici și la date sterile, ci implică vieți obișnuite, și că, uneori, derivă unele din celelalte.

„Am vrut mereu să clarific lucrurile, dar nu știam de unde să încep. M-am gândit că e nevoie de o carte ca să răspund. Aceasta e cartea. La început, trebuia să fie o carte de filosofie despre suprapunerea ideilor de libertate în tradițiile liberală și socialistă. Dar (…) ideile s-au transformat în oameni, oamenii care m-au făcut să fiu cine sunt astăzi (…) Au fost, așa cum scrie Marx, produsul relațiilor sociale pentru care nu erau responsabili, dar au încercat, cu toate acestea, să se ridice deasupra lor. Au crezut că au reușit. Dar când aspirațiile lor au devenut realitate, visurile lor s-au transformat în deziluzia mea (…). Pentru familia mea, socialismul era echivalent cu refuzul: refuzul de a fi ceea ce doreau să fie, al dreptului de a face greșeli și de a învăța din ele, de a explora lumea în condițiile lor. Pentru mine, liberalismul era echivalent cu promisiunile încălcate, cu destrămarea solidarității, cu dreptul de a moșteni privilegii, închizând ochii în fața nedreptății”.

Liberă este o carte curajoasă și onestă, ce nu ocolește adevărurile incomode și nu ezită să ridice probleme spinoase. Este o carte ce îndeamnă la meditație despre istoria recentă, despre acceptarea moștenirii acesteia, despre însușirea unor lecții ale trecutului, despre a construi și a merge mai departe, mai ales pentru noi, cititorii din această parte a Europei.

Liberă. Un copil și o țară la sfârșitul istoriei de Lea Ypi