Lexic de familie – cronica altor vremuri

Natalia Ginzburg, născută la Palermo, într-o familie cu tată evreu, și-a trăit prima parte a vieții într-o atmosferă puternic antifascistă, fiind martora arestului bărbaților din familia sa de regimul lui Mussolini. Pasionată de literatură, mai ales de Proust, aceasta s-a dedicat studiilor literare, traducerilor și propriilor scrieri. Viața și-a trăit-o în ritmul marii istorii, evenimentele din anii ’30 – ’40 afectându-i cursul propriei existențe. Debutul literar și l-a făcut cu proză scurtă, iar primul roman publicat, La strada che va in città, a apărut în 1942, semnat sub pseudonim. În anii următori, Natalia Ginzburg a avut o activitate literară frenetică, publicând roman după roman. În 1963 publica Lesico famigliare, carte tradusă în limba română în anul 2025 de Liliana Nechita la Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei.

Pe fundalul dictaturii fasciste din Italia, familia Nataliei Ginzburg trăiește într-un univers fortificat, care se dorește a nu fi afectat de deciziile dictatorului Mussolini. Profund și autobiografic, romanul împletește într-o manieră așezată planul familial, cel social și pe cel politic, devenit, în cele din urmă, planul istoric. Familia este conturată sub forma unui tablou cu numeroase nuanțe de culoare și nonculoare. Tatăl, omul de știință evreu Giuseppe Levi, este ilustrat drept cap al familiei, un bărbat dârz și categoric antifascist, al cărui comportament rece devine, într-un fel sau altul, coloana vertebrală a întregii familii. Despre tată, acceptând posibilitatea unor pierderi a amintirilor, autoarea susține:

Spunea despre fiecare act sau gest de-al nostru pe care-l considera necuviincios că ar fi o «grosolănie». «Nu fiți grosolani! Nu faceți grosolănii!» urla întruna la noi. Gama grosolăniilor era mare. Spunea că e o «grosolănie» să porți pantofi de oraș atunci când ești la munte; sau când te întinzi la vorbă, în tren sau pe stradă, cu un tovarăș de călătorie sau cu un trecător; să conversezi de la fereastră cu vecinii, etc.

Întreaga sa viață a rămas adeptul unei rigori și a unui cod comportamental specific secolului trecut, putând fi caracterizat drept un conservator. În antiteză cu el, însă, se conturează portretul mamei, o idealistă și o romantică, sensibilă și cheltuitoare, îndreptată spre distracție și cinematografie, dar atentă la fiecare detaliu al propriei sale familii. Aceasta provenea din familia din intelectuali Tanzi, de origine milaneză.

Lucrurile pe care le iubea mama erau: socialismul, poeziile lui Paul Verlaine, muzica, mai ales Lohengrin, din care obișnuia să cânte seara, după cină.

Familia numeroasă din care se trăgea autoarea găzduia momente fericite împreună, dar și mari tensiuni între frați. Intervenția tatălui, prin etichetarea fără menajamente, complica lucrurile de fiecare dată. Grija pentru toți era constantă, însă scânteile se puteau aprinde de la orice, mai ales de la politică. Fascismul era la debutul său, deși o bună parte a Italiei încă era sub vraja retorică a lui Mussolini, în casa Levi lucrurile erau clare, toată lumea trebuia să fie categoric antifascistă, la fel și în cercul de prieteni al familiei.

Cât despre politică, în casa noastră se purtau discuții înverșunate, care se terminau cu certuri, cu șervete aruncate în sus și uși trântite cu atâta violență, de răsuna întreaga casă. Erau primii ani ai fascismului.

Tensiunile se vor intensifica cu atât mai mult în anii invadați de politica antisemită sau de asupririle sociale, economice. Destinul familiei va fi strâns împletit, de fapt, cu cel al istoriei, devenind interdependente. Astfel, Natalia Ginzburg, cu un acut talent al finei observații, explorează relațiile interumane și nu doar pe cele interfamiliale. Păstrându-și obiceiurile vechi, părinții săi, mai cu seama mama, insista pentru a avea o servitoare, o croitoreasă, pentru a păstra aparențele sub orice formă. Era, de fapt, maniera prin care aceasta se mai putea agăța de vremurile trecute. Jocul trecut-prezent devine o constantă a romanului pe tot parcursul său, iar rememorarea procedeul narativ predominant. Copila Natalia este martora directă a marilor transformări ivite în sânul propriului cămin, cât și la nivel social, neconștientizând neapărat implicațiile. Condamnând ferm regimul de extremă dreapta italian, tatăl nu avea aplecare nici pentru comuniști, care atunci se ilustrau sub forma rebelilor, noii generații despre care Giuseppe Levi nu avea o părere deloc bună, nu îi considera capabili să răstoarne puterea politică actuală. Se resemnase. Nu mai credea într-o dezrădăcinare a răului fascist, spre deosebire de mama, care și-a păstrat mereu optimismul unui sfârșit al regimului Mussolini.

Oricum, tata nu avea pe atunci o opinie bine definită despre comuniști. Nu credea că puteau fi conspiratori în noua generație; și, dacă ar fi suspectat asta, i-ar fi considerat nebuni. Credea că împotriva fascismului nu mai era nimic, absolut nimic de făcut.

Vremurile, însă, erau într-o continuă schimbare, nu în sens bun. Rând pe rând, bărbații familiei, tatăl și frații au fost arestați, sub acuzația de conspirație. Mario împărțea de mult timp fluturași antifasciști, scapă reușind să fugă în Elveția. Nu același noroc îl au și ceilalți, nevoiți să suporte rigorile închisorii fasciste. În acest punct, nu părea că fascismul va dispărea curând. Dimpotrivă, dădea semne că nu va fi înlăturat niciodată. Crescând, frații se vor risipi în diverse părți. Familia de sub același acoperiș odinioară se va disipa, unii păstrând relații mai strânse, alții păstrând distanța. Părinții au rămas mereu pentru ei liantul. Campania antisemită a împrăștiat și familiile de prieteni sau vecini, fiecare fugind încotro putea, unii până în Argentina. Astfel, comunitatea de evrei dispărea puțin câte puțin. Tatăl își pierdea catedra, fiind nevoit să plece la Liège.

Războiul era aproape și lumea avea să fie iarăși răscolită de noile realități politice, militare, economice și sociale. Aparenta liniște de la începutul celei de-a doua conflagrații mondiale s-a transformat rapid într-un coșmar.

În momentul în care fiecare dintre noi a crezut că până la urmă a scăpat fără prea multe pagube, că viața nu i s-a schimbat prea mult, casa nu le-a fost distrusă, nici nu a fost perecutat sau nevoit să fugă, brusc au început peste tot să explodeze bombe și mine, casele s-au prăbușit și străzile s-au umplut de dărâmături, de soldați și de fugari. Nimeni nu s-a mai prefăcut a nu vedea, nimeni nu și-a mai putut întoarce privirea și astupa urechile, vârându-și capul în pernă. Așa a fost războiul în Italia.

Istoria avea să deschidă ochii larg tuturor, noua realitate era orbitoare și nu mai putea fi ignorată. În cei șase ani de război cu toții s-au schimbat. Ei au devenit maturi, părinții au îmbătrânit, tatăl nu și-a pierdut mult din dârzenie, doar timpul i-a mai îmblânzit-o. Mama își pierduse din voluptate, i se făcea mereu frig când trecea prin spaime și necazuri, devenea palidă, cu cearcăne adânc sub ochi. Lumea pe care ea o cunoștea dispăruse, îi mai rămâneau fragmentele ei în memorie.

Natalia devenise adultă, mamă și soție, dar a fost marcată și în noua sa familiei de fatidicul istoriei. Suferă pierderea violentă a primului soț și se vede nevoită să plece alături de copii. Era un nou început, se despărțea de mamă, de fosta sa viață, de tot trecutul. Pătrunde, astfel, în fascinantul univers al literaturii. Leagă prietenii solide cu mari voci literare ale acelui moment, dintre care figura centrală rămâne Cesare Pavese. Perioada postbelică părea că prinde contur, nimeni nu avea să știe câte provocări va aduce.

Romanul autobiografic al Nataliei Ginzburg, recompensat cu Premiul Strega, este o cuprinzătoare cronică de familie și un document al unei perioade tulburi din istoria Italiei. În același timp, prin așezarea amintirilor sale în rândurile unei cărți, autoarea depune un admirabil omagiu memoriei, cea care ne ține în viață și ne amintește mereu cine suntem cu adevărat.

Lexic de familie de Natalia Ginzburg