Cronică de Nati Vozian

Trebuie să recunosc că am ezitat câteva zile bune după ce am terminat lectura acestei cărți să scriu aceasta cronic. M-a determinat tragedia de la Timișoara, cauzată de deratizarea cu o substanță letală și toxică. Unii au scris că ignoranța ucide, alții au zis că corupția. Eu am zis că doar la câțiva ani distanță de la tragedia „Colectiv”, noi, ca oameni și ca societate, nu am învățat nimic și am stricat (a câta oară?) TOTUL.

Cred că fiecare dintre noi și-a pus cel puțin o dată în viață întrebarea (deseori mai mult retoric): „Oare am învățat noi ceva din greșelile noastre, din trecutul nostru, din opiniile altora?”

Nu știu dacă Tom Phillips și-a propus să vină cu un răspuns comprehensiv, dar el aduce aduce în cartea sa, Oamenii. O scurtă istorie despre cum am stricat totul, acest subiect la un nivel transveral, istoric, multidisciplinar și, dacă vreți, general uman.

Aparent scrisă cu o doză sănătoasă de umor, absurd și comic, cartea este structurată pe câteva direcții: cum gândim, cum acționăm, cum coabităm, cum conducem, cum relaționăm, cum comunicăm, cum subjugăm și încercăm să facem război, mai mult decât pace și cum progresăm (sau poate nu?).

În prima parte, autorul începe prin a ne prezenta cum funcționează creierul uman și, o dată pentru totdeauna, spulberă mitul științific cum că omenii ar avea o gândire structurată, logică și rațională.

„Dar, deși creierul omenesc este remarcabil, funcționează și, extrem de bizar, și are o predispoziție s-o ia razna în cele mai proaste momente cu putință. Avem obiceiul să facem alegeri nefericite, credem în chestii ridicole, ignorăm dovezile pe care le avem în fața ochilor și ne facem planuri care nu au niciun pic de noimă. Mintea noastră este capabilă să conceapă concerte, orașe și teoria relativității, dar în același timp se pare că suntem incapabili să decidem ce tip de chipsuri vrem să cumpărăm fără cinci minute de deliberări dureroase.”

Trebuie să menționez că autorul, care este și fact checker – adică nu ia de bună orice informație vândută pe post de adevăr suprem, ci îl și verifică din mai multe surse. Apropo, cartea are o bază documentară incredibilă – de la istorie și antropologie, la arheologie, tehnologie, mediu înconjurător etc.

Autorul continuă cu un subiect, care din unul marginal devine din ce în ce mai central – mediul înconjurător. Iar aici, cu stupoare vom afla cum începând cu primele activități agricole realizate acum vreo 13.000 de ani în urmă și până în prezent, oamenii nu au făcut altceva decât să distrugă natura – uneori premeditat, alteori din prostie, din ego, din motive financiare și lista poate continua.

Miracolele biblice sunt fenomene normale, în comparație cu ce au reușit oamenii să facă – să transforme râuri în „flăcări curgătoare, să sece o mare” în cateva decenii și să omoare un miliard de vrăbii. Vă întrebați unde – în America, Kazahstan și China. Toate aceste s-au intamplat doar în secolul XX-XXI.

Următoarele capitole sunt dedicate oamenilor pe care fie soarta i-a ales, fie noi i-am votat de bună voie și nesiliți de nimeni – liderii politici. Autorul face o incursiune asupra diverselor forme de guvernare, dar și asupra începuturilor democrației. Cu toate acestea, aduce în prim plan atrocitățile, tâmpeniile și orgoliile unor lideri, pe care istoria, în funcție de cine a scris-o, i-a lăsat nu doar ca personaje istorice, dar și ca lecții pentru următoarele generații. Credeți că urmatoarele generații le-au luat ca pe niște învățăminte? Pe bune?

„Democrația se bazează întrucâtva pe faptul că alegătorii iau decizii bune de la bun început. De exemplu, în 1981, micul oraș californian Sunol și-a ales un câine primar. Bosco Ramos, o corcitură de labrador neagră, a obținut o victorie covârșitoare împotriva celor doi contracandidați umani ai săi, când stapânul l-a inscris în cursă dupe ce își petrecuse seara vorbind vrute și nevrute la un bar local. În apărarea lui Bosco și a alegătorilor din Sunol, lucrurile par să fi mers bine – Bosco a fost aclamat ca un câine bun ce era și a fost primar mai bine de zece ani, mandatul încheindu-se doar la moartea lui, în 1994.”

Unele pasaje, inclusiv cel de sus, m-au făcut să verific, cel puțin mintal, dacă sigur nu citesc ficțiune, ci o carte bazată pe fapte reale, făcute de oameni reali.

Autorul încearcă cu încăpățânare să analizeze și să găsească un domeniu în care oamenii să nu fi dat în bară. Dar indiferent dacă aduce în discuție geopolitica, știința, medicina, chimia, ornitolologia, tehnologia sau chiar dragostea pentru Shakespeare, aceasta eșuează în a găsi domenii „nepătate” de oameni.

„Sau poate că pierriea ne va veni pentru că ne tot lăsăm deciziile pe seama algoritmilor informatici, în speranța că astfel vor deveni, cumva, mai bune și mai înțelepte și că nu va fi vina noastră când o vor lua razna. Algoritmii care controlează mașinile cu pilot automat, algoritmi decid ce acțiuni să cumperi și să vinzi, ce știri vezi pe social media și care este probabilitatea să recidiveze cineva condamnat pentru o infracțiune. Ne place să credem că algoritmii vor fi mai raționali decât oamenii; de fapt, este foarte probabil să amplifice toate erorilor de judecată și premisele deficitare pe care li le furnizăm noi.

***

Temerea este că, dacă reușim să creăm o IA mult mai inteligentă și mai calificată decât oamenii, s-ar putea săă greșim considerând că va fi de partea noastră.”

Într-o altă ordine de idei, cartea este o colecție atemporală a celor mai mari și „originale” greșeli făcute de omenire și în numele omenirii. Erori din care nu doar că nu am învățat nimic, ci am continuat să le facem cu aceeași consecvență și dorință de a ne demonstra nouă înșine că suntem ființele cele mai superioare de pe planetă și că rațiunea (nu) este punctul nostru forte.

Cartea se termină, totuși, cu o fărâmă de speranță:

„Poate că acesta este momentul când ne schimbăm și începem să învățăm din istorie. Poate că e doar pesimism, și oricât de tâmpită și deprimantă poate părea lumea astăzi, în realitate omenirea devine mai înțeleptă și mai informată, iar noi sntem suficienți de norocoși și trăim zorii unei epoci în care n-o dăm în bară. Poate chiar avem capacitate de a fi mai buni.”

Sau poate…