Leïla Slimani – romanele psihologice

În primele sale romane, Leïla Slimani analizează sentimente și emoții subtile, dar puternice, pe care femeile au fost învățate de-a lungul timpului să le ascundă, alcătuind un univers interior complex și, de cele mai multe ori, acceptat în societate doar parțial. Scriitoarea excelează într-un stil limpede, simplu, cu o tăietură precisă, aproape clinică.

Romanul său de debut, Dans le jardin de l’ogre, apărut în anul 2014 și tradus cu titlul În grădina căpcăunului (ediția a II-a), în anul 2021, de către Nadine Vlădescu, pentru Pandora Publishing, este relatarea unei dependențe, motivată de singurătate.

Protagonista, Adèle, este căsătorită cu un medic, are un copil și o slujbă de ziaristă. Nimic din toate acestea nu este suficient pentru a se simți împlinită, astfel, ea se abandonează dependenței de sex. Toată existența ei se desfășoară în jurul acestei dependențe, soțul, copilul și slujba fiind numai obstacole pentru ea. Adèle duce o viață paralelă perfectă, deține un jurnal și un telefon secret, însă faptele sale ies la iveală o dată cu accidentul pe care îl suferă soțul ei și care îl obligă să petreacă mult timp acasă, sub îngrijirea ei. O indiscreție a copilului, dezvăluirea unei soții înșelate duc la aflarea adevărului de către Richard. Urmează confruntarea și recuperarea Adèlei, departe de Paris, sub supravegherea lui Richard, însă reacțiile acesteia arată că nu a mai rămas decât un înveliș din ceea ce fusese personalitatea sa de până atunci. De altfel, finalul este ambiguu, Adèle cedează din nou dependenței sale, însă totul merge prea departe, sugerându-se sfârșitul personajului:

„Un băiat se așază lângă ea. Un tânăr foarte slab, cu chipul blând. (…) Nu aude râsetele vulgare. Nu vede privirea pe care și-o aruncă unul altuia bărbații care o trec de la unul la altul, o strâng în brațe, își bat puțin joc de ea. Și ea râde. Când deschide ochii, băiatul amabil a dispărut” (p. 258-263).

Sentimentul de abandon fericit care o împinge pe Adèle către dependența de sex apare încă din copilărie. Aflată la Paris, cu mama ei și cu un domn despre care se bănuiește că ar fi amantul acesteia, fata vizitează Place Pigalle și se urcă toți trei în trenulețul turistic.

„Protejată de zgâlțâiturile acestui tren cu aspect de jucărie uriașă, înghesuită între mama sa și bărbatul acela, care își aruncau unul altuia priviri libidinoase, Adèle a simțit pentru prima dată acel amestec de frică și de dorință, de dezgust și de nervozitate erotică. Acea dorință murdară de a ști ce se întâmplă în spatele ușilor hotelurilor pe lângă care treceau, în fundul curților imobilelor, pe fotoliile cinematografului Atlas, în camerele din spate ale sex-shopurilor, ale căror neoane roz și bleu găureau lumina asfințitului. Nu a regăsit niciodată, nici în brațele bărbaților, nici în plimbările pe care le-a făcut mulți ani mai târziu pe același bulevard, acel sentiment magic de a putea atinge cu degetul josnicul și obscenul, perversiunea burgheză și mizeria umană” (p. 81).

De altfel, scriitoarea anunță componenta esențială a demersului ficțional prin citatul din Insuportabila ușurătate a ființei de Milan Kundera, plasat în deschiderea romanului, în care este descrisă voluptatea individului de a se abandona propriei sale slăbiciuni.

Descrierea dependenței este un prilej de a pune sub semnul întrebării singurătatea omului modern, precum și relațiile de familie. Richard reprezintă pentru Adèle mijlocul de a evada din mediul familial banal și restrictiv, pentru ca, mai târziu, să se transforme în obstacolul din calea nevoii ei de a-și satisface plăcerile. Mult mai interesant este că autoarea desființează mitul relației perfecte, duioase dintre mamă și copil, Lucien fiind pentru protagonistă o modalitate de a simți că aparține unui loc, unei familii.

„Lucien e o povară, o constrângere cu care îi e greu să se obișnuiască. Adèle nu reușește să afle unde se ascunde dragostea pentru fiul ei, în mijlocul acestor sentimente confuze: panica de a trebui să-l lase în grija altcuiva, agasarea față de faptul că trebuie să-l îmbrace, epuizarea de a urca o pantă cu căruciorul lui îndărătnic. Dragostea pentru el e acolo, ea nu se îndoiește de asta. o dragoste care s-a dezumflat mult, victimă a cotidianului. O dragoste care nu are timp pentru ea însăși.

(…) Și-a spus că un copil avea s-o vindece. S-a autoconvins că maternitatea era singura ieșire din starea ei de rău interior, singura soluție pentru a pune brusc capăt acestei fugi înainte. (…) Făcuse acest copil sau, mai degrabă, acest copil îi fusese făcut fără ca ea să opună rezistență, în speranța nebună că lucrul ăsta avea să-i fie benefic” (p. 40-42).

Slimani nu face din Adèle un personaj antipatic. Analiza atentă a gândurilor sale și a stărilor pe care le are dezvăluie o victimă a unui cotidian apăsător, o victimă a vieții, până la urmă, căreia nu-i opune niciun fel de rezistență.

Romanul de debut al scriitoarei surprinde și impune prin această analiză a dependenței magistral stăpânită, în care nimic nu este de prisos, prin fraza scurtă, asertivă, lipsită de emoție și de dorința de a judeca, și prin crearea unui personaj într-un fel din care să înțelegem că Adèle, de fapt, este condamnată dinainte, fiindu-i imposibil să facă alegeri prin care să iasă din tiparul vieții pe care o duce.

Zonele obscure ale conștiinței constituie principala preocupare a scriitoarei și în romanul care i-a adus Premiul Goncourt în anul 2016, Chanson douce, tradus în limba română cu titlul Cântec lin de către Nadine Vlădescu, în anul 2020, pentru Pandora Publishing (ediția a II-a). Pe un fir narativ destul de simplu – angajarea unei bone pentru doi copii, după ce mama acestora decide să reia lucrul – este grefată radiografia fină și complexă a relațiilor care decurg din integrarea Louisei în familia lui Myriam.

Debutul romanului este abrupt, poliția chemată la apartamentul lui Myriam constată decesul celui mai mic dintre cei doi copii, Adam, ucis de bona Louise, care la rândul ei este găsită inconștientă, iar fata, Mila, este luată de ambulanță, deși speranțele ca ea să scape cu viață sunt foarte mici. Conținutul narativ este o retrospectivă a evenimentelor care au dus la acest deznodământ.

Din nou, Leïla Slimani pune în lumină psihicul feminin și relația mamă-copii. Plictisită de rutina maternă, cu senzația că viața trece pe lângă ea, Myriam decide, mai mult sau mai puțin împreună cu soțul ei, să reînceapă lucrul ca avocat, iar pentru a reuși, angajează o bonă, pe Louise. Aceasta nu numai că se înțelege bine cu cei mici, dar pune ordine și în casa și viața adulților, astfel încât carierele lor iau avânt, iar ei se implică din ce în ce mai puțin în cotidianul copiilor, bazându-se exclusiv pe Louise. Între cele două femei se instalează un raport de putere ce înclină în favoarea Louisei, mai ales că Myriam nu are experiență de patroană și nu se poate descurca fără ajutorul bonei. Deși încearcă să se impună, Louise face anume gesturi care dau de înțeles că este stăpâna propriului joc:

„O carcasă de pui este așezată pe o farfurie. O carcasă lucioasă, pe care n-a mai rămas nici măcar o fibră, nici cea mai mică urmă de carne. (…) N-are nicio îndoială, a aruncat puiul chiar în dimineața asta. Carnea nu mai era comestibilă, evita astfel să-i îmbolnăvească pe copii. (…) carcasa miroase a detergent de vase cu migdale. Louise a spălat resturile puiului în mai multe ape, le-a șters și le-a așezat acolo, ca o răzbunare, ca un totem malefic.

Mai târziu, Mila i-a povestit totul mamei sale. Râdea, sărea, explicându-i cum îi învățase Louise să mănânce cu degetele. În picioare pe scaune, Adam și cu ea au răzuit carnea de pe oase. Carnea era uscată și Louise le-a dat voie să bea un pahar mare de Fanta în timp ce mâncau, ca să nu se sufoce” (p. 144-145).

Personajul Louisei este privit mai întâi din afară, din perspectiva lui Myriam și a soțului ei, Paul, apoi, se trece treptat la o privire introspectivă, cititorul ajungând să înțeleagă motivele care-i determină faptele. Având un soț și o fată care o înțeleg și o mulțumesc prea puțin, rămânând apoi să locuiască singură într-o garsonieră sărăcăcioasă, agasată de proprietar și de lipsa banilor, pe fondul unui psihic tulburat, Louise simte nevoia disperată de a se integra, de a aparține unei familii ideale, de a conduce o astfel de familie. Atitudinea nehotărâtă a lui Myriam și a lui Paul, care o iau cu ei în vacanță și o tratează în general ca pe un apropiat, pentru ca mai apoi să o lase acasă și să-i impună distanța ca unui angajat oarecare, o bulversează pe Louise. Ea își dă seama că cei doi vor ajunge să nu mai aibă nevoie de ea, fapt pentru care identifică o soluție, anume ca Myriam să aibă un nou bebeluș. Ceilalți doi copii devin astfel obstacole, pe care ea trebuie să le îndepărteze, ajungând astfel la crimă.

Singurătatea Louisei este adâncită de sentimentul nepotrivirii, de faptul că niciodată nu face ce trebuie atunci când trebuie. I se întâmplă în familie, în relația cu fiica ei, Stéphanie, care este eliminată din școală și care, în cele din urmă pleacă de acasă, i se întâmplă la foștii angajatori, familia Rouvier, precum și în mijlocul celorlalte bone din parc, printre care este singura franțuzoaică albă, celelalte fiind originare din Africa sau din Asia de sud-est.

Slimani descrie cu extraordinar talent emoțiile confuze care o atrag pe Louise ca într-un abis, cu accentul pus pe singurătate, pe cotidianul care acaparează, pe egocentrismul care nu permite manifestarea nici celui mai mic interes pentru cel de lângă noi, cu atât mai puțin cunoașterea acestuia (Myriam și copiii abia o recunosc pe Louise când o văd întâmplător pe o stradă din cartierul ei, unde ajunseseră din greșeală). Discursul epic este expozitiv, bazat pe fapte, nu pe aprecieri sau pe judecăți, acestea revenind cititorului.

În legătură cu subiectele pe care le-a abordat în primele sale romane, Slimani spune că scriitorul simte teama că nu este destul de bun, dar nu-i este teamă de subiectul propriu-zis. Sursa de inspirație a unei lucrări poate să fie un fapt divers, cum se întâmplă în Cântec lin, sau propria familie, dar acestea se grefează pe idei și preocupări deja existente ale autoarei cărora doar le declanșează dezvoltarea ficțională. Observația detaliilor și cunoașterea psihologiei personajelor, de la copiii din romanul mai sus menționat, până la cele mai în vârstă, identificarea modurilor în care acestea se pot mișca și pot acționa autentic sunt mijloace care contribuie la progresul demersului narativ și la captarea atenției lectorului, extrăgând maximum de potențial chiar și din situațiile cele mai banale.

Procesul de creație oferă autorului un spațiu de libertate totală, desprinzându-l de contingent și obligându-l să-și reviziteze temerile cele mai profunde pentru a ajunge la rezultatul dorit. În plus, cititorul nu trebuie cruțat, dimpotrivă, el trebuie zdruncinat, pus pe gânduri, tulburat. Poate că literatura nu schimbă lumea, afirmă scriitoarea, dar poate să formeze sau să schimbe omul, iar pentru femei, înseamnă emancipare și eliberare.

În grădina căpcăunului de Leïla Slimani