Pe data de 05 decembrie 2017, începând cu ora 17.00, a avut loc la Clubul Țăranului (Strada Monetăriei, nr. 3), lansarea cărții de poezie, „Alte mașini și un fotograf amator” (Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2017), a poetei Violeta Anciu. Evenimentul a fost îmbogățit vizual și prin intermediul picturilor artistei Cristina Rădulescu – Varga, cea care a semnat, de altfel, și coperta noului volum al poetei.
În preajma poetei s-au aflat, ca invitați: muzicianul Alexandru Șipa, pictorița Cristina Rădulescu – Varga, poeții Ciprian Chirvasiu, Adrian Suciu și Mircea Dan Duță, căruia i-a revenit și rolul de moderator, iar ca prieteni și admiratori, o samă de inimi ce au bătut la unison cu a ei.
Seara a început în forță cu un poem al Violetei Anciu, recitat într-o manieră actoricească demnă de scena teatrului, de către poetul Mircea Dan Duță. Ineditul, căci fără el, lansările ar fi anoste, a venit din faptul că acesta a recitat plimbându-se printre cei prezenți în sală, și nu de la masa oficială, unde ceilalți actori ai serii îl așteptau cuminți.
Apoi, luându-și în serios rolul de moderator, acesta a dat cuvântul, pentru început, pictoriței Cristina Rădulescu – Varga, care a povestit despre cum a început prietenia sa cu poeta și, mai cu seamă, cum a ajuns în ipostaza de a picta pentru coperta acesteia. A fost o poveste scurtă, dar densă despre prietenie și despre simbioza dintre poezie și pictură. Apoi, muzicianul Alexandru Șipa a vorbit, la rândul său, despre muzica ce se ascunde în lirica Violetei Anciu, realizând un frumos poem – muzical, prin alăturarea tuturor sintagmelor din poezia acesteia, în care muzica este fie numită, fie doar sugerată.
Microfonul a mers mai apoi la poetul Ciprian Chirvasiu, care a vorbit despre Violeta Anciu atât ca om, cât și ca poetă, într-o manieră, de asemenea, poetică, discursul său debutând sub semnul stigmatului: „Nu-mi place poezia Violetei Anciu”, și încheindu-se cum altfel decât ciclic, prin recunoașterea publică a slăbiciunii sale în fața poeziei acesteia. De altfel, acesta a fost și redactorul cărții, și autorul unuia dintre cele două texte de pe coperta a patra: „Pentru cei care-și aduc aminte, poezia domnișoarei Anciu are concizia Colt-ului din teaca lui John Wayne: împușc tot, ca să pot să beau liniștit.”
Ultimul dintre invitați, a luat cuvântul poetul Adrian Suciu, cel care a ținut să precizeze din capul locului că detestă lansările de carte. Și aceasta pentru că prea se întrece toată lumea în a spune cuvinte frumoase, iar autorul căruia i se face lansarea, prea este stresat și emoționat până peste poate. Și aș zice că nu a greșit cu nimic. Ceea ce a urmat acestei introduceri dominată de un acut simț al sincerității, este greu de redat în cuvinte. Totuși, dintre metafore și cuvinte bine împletite, din discursul acestuia s-a desprins o idee ce ar trebui să fie litera de lege în receptarea oricărui act artistic: poezia este poezie doar atunci când are un fundament ontologic. Și, bineînțeles că a adus o seamă de argumente pentru a susține că poezia Violetei Anciu se încadrează cu prisosință în acest canon artistic.
Odată încheiată sarabanda luărilor de cuvânt, moderatorul Mircea Dan Duță a acaparat din nou microfonul, prezentând auditoriului impresionantul C.V. al poetei, spre vădita „disperare” a acesteia, care din exces de modestie ar fi preferat să nu fie atât de lăudată. Pentru a nu contribui la rându-mi la lezarea acestui sentiment nobil, eu nu voi reda aici acest C.V. Voi lăsa fiecărui cititor plăcerea de a-l descoperi în interiorul cărții. Apoi, acelaș moderator a dat glas și celui de-al doilea text de pe coperta a patra, aparținând scriitoarei Ana Barton: „Picături amestecate de feminitate, sau – de ce nu? – de feminități distincte, împreunate, când dulce, când iute, cu sărat, cu amărui, cu toate simțurile știute, dar și neștiute și, mai ales, cu acele simțuri, minunatele, care-au scăpat de numirile omenești și de tocirile omenescului. Cartea Violetei Anciu este un timp poetic trăit în tălpile goale, când apăsat, pe călcâie, când șoptit, în vârfurile degetelor, cu pantofii în mâini, urcând scările întoarcerii la sine.”
Penultimul moment al serii a fost, în sfârșit, acordat poetei, care, după ce a mulțumit tuturor, a citit două dintre poeziile sale, descoperind celor de față că poeta este dublată și de o actriță strălucitoare.
Finalul a fost, în schimb, dedicat publicului, care a primit invitația de a o „bombarda” pe Violeta Anciu cu întrebări. Dar cum toată seara a mustit de poezie vie, din sală a venit tot o poezie, dedicată, firește, poetei și semnată de poetul Ion Toma Ionescu:
„Violeta Anciu mi se pare o poetă vie/ce calcă în tălpile goale/cuvintele tari şi colţuroase…/Lăsându-şi la vedere/ca o platoşă doar pielea/lucioasă a umbrei./Îmi aminteşte de/un zid/al unei case deosebite/de care m-am îndrăgostit în Olanda/la Zwolle/alcătuit din cărămizi sparte,/ordonate riguros într-o/dezordine voită/cu muchiile ieşind în relief/şi spărgând aerul/ca ţepii unui arici./Ce fiinţă hieratică şi caldă/când o descoperi sub înveliş”.
Încoronarea serii a fost însă dată de momentul autografelor oferite cu generozitate și multe emoții de Violeta Anciu tuturor citotorilor ei.
