Kaddish-ul orfanului sau kaddish-ul jelitorului?

„Câte feluri de moarte sunt necesare pentru a vorbi despre tradiția morții? (p 170)

Prima ediție a cărții Despre doliu de Mircea Mihăieș a apărut în 2009; iată că au trecut ceva ani până să apară cea de-a doua ediție. Între timp, se vorbește din ce în ce mai mult despre postumanism și alte concepte mai mult sau mai puțin sterile, dar toate menite să îndepărteze individul de tradiție (aceasta fiind privită din ce în ce mai mult ca factor frenator în dezvoltarea societății, ba chiar deloc util noilor generații). Relațiile intrafamiliale au cunoscut și ele o dinamică fără seamăn, nu neapărat din cauza înmulțirii tipurilor de familie incluse ca atare în clasificările studiilor de specialitate, ci mai degrabă din cauza unui proces de înstrăinare accentuat exponențial de apariția și impunerea rețelelor sociale dezvoltate exclusiv în mediul online. S-au complicat nepermis de mult relațiile dintre membrii unei familii, poate și pentru că spațiul intim a ajuns să fie reglementat juridic aproape la fel de mult ca spațiul public (social), ceea ce vine la pachet cu o expunere și supraexpunere a individului greu de gestionat de el însuși. Așa se explică și bolile psihice care s-au înmulțit, dar s-au și agravat din punctul de vedere al simptomatologiei și duratei. În toată această mare de probleme cărora individul trebuie să le găsească soluții, se pare că problema morții în sine, a pierderii cuiva drag pierde din importanță, ceea ce contribuie indubitabil la alienarea individului. Tradiția, cu rigorile și ritualurile ei, cu toate elementele culturale care se cer prezervate și transmise mai departe, nu mai are rol principal în dezvoltarea unei comunității, deși din punct de vedere sociologic se poate vorbi de înlocuirea acesteia cu alte forme culturale, mai puțin rezistente probei timpului, mult mai ușor de înlocuit și care dau o stare de confort individului mai ușor de însușit (de aici și lipsa consistenței valorice). Individul moare de cele mai multe ori la spital, asistat de persoane care nu fac parte din rândul familiei, străini, deci oameni instruiți să-l ajute să moară decent (despre cât cinism ascunde această formă de asistență vorbim altădată).

Doliul ca formă ritualică de despărțire de cineva cunoscut (și de acceptare a pierderii acestuia) are multiple funcții sociale și culturale. El este descompus din punct de vedere sociologic/antropologic în partea de ritual, vizibilă, care vine la pachet cu o serie de obligații din partea supraviețuitorilor și care asigură prezervarea unui sistem valoric specific comunității și partea strict individuală, care ține de internalizarea suferinței și acceptarea pierderii persoanei dragi (împăcarea cu ideea de lipsă, de gol apărut ca urmare a decesului survenit). Religiile și diversele credințe au dezvoltat în timp practici menite să ajute pe cei îndoliați, iar durata acestora și complexitatea ritualurilor ține de îmbinarea dintre cultură și civilizație. Cu alte cuvinte, factorul istoric aici are un cuvânt greu de spus, iar evreii și cultul mozaic reprezintă oricând o sursă de studiu, pentru că ei sunt cei care asociază perioada de doliu cu Cartea. Kaddish-ul, slujba în limba aramaică, ținută de zece bărbați, dintre care unul este fiul celui mort, este o rugăciune pe cât de puternică, pe atât de greu de pus în practică. Fiul, cel care rostește rugăciunea, dar și cel care participă conștient la săvârșirea ritualului, va fi mereu prins între credință și datorie.

Obligație și tradiție, datină și conștiință, individ și comunitate, iată câteva diade cu care se luptă Leon Wieseltier timp de un an, cât timp durează perioada de doliu. Pentru neinițiați, Leon Wieseltier este un critic și editor american, discipol al lui Isaiah Berlin; moartea maestrului îl pune în fața unei dileme – să țină kaddish-ul pentru maestru ca și cum ar fi tatăl său sau nu. Felul cum se raportează la învățător în clipa despărțirii de acesta îl derutează, dar nu-l descumpănește, căci înțelege repede că, până la urmă, ambii – tatăl natural și cel spiritual – au contribuit în mod definitoriu la ceea ce este. Negarea, furia, negocierea, depresia, acceptarea sunt fazele acceptării statutului de bolnav cronic, dar și ale acceptării unei pierderi ireversibile; cu alte cuvinte, sunt fazele prin care trecem atunci când ne aflăm în situația de doliu. Mircea Mihăieș este cel care a scris prefața la traducerea în limba română a cărții intitulată, cum altfel decât Kaddish (traducerea Magdei Teodorescu a apărut în 2001 tot la Editura Polirom) și transformă cartea scrisă de Leon Wieseltier în suport pentru unul din cele mai complexe demersuri hermeneutice ale doliului, ca ritual și proces social (mă feresc să spun din literatura română, nu-mi plac claustrările). Toate etapele acestui proces sunt analizate de Mircea Mihăieș cu o răbdare de Sisif, slujindu-se de o putere a detaliului derivată dintr-o cunoaștere a domeniului greu de atins de confrați. Admirabil felul cum se raportează scriitorul român atât la Kaddish, cartea lui Leon Wieseltier, dar și la raportul dintre tradiție și credință care este supus unei schimbări continue. Raportul dintre viață (viața fiului, a celui care rostește kaddish-ul) și moarte (moartea tatălui) este analizat atât ca raport între murire și nemurire, unul mediat de Carte, dar și ca raport între individ și comunitate. Deloc întâmplător, sunt foarte multe explicații cu privire la viața evreilor din spațiul american, diferită de cea a evreilor din spațiul european (să zicem), dar toate aceste explicații sunt filtrate de experiența personală, intimă a lui Leon Wieseltier, a fiului. Bătălia supraviețuirii nu este vizibilă, Leon se achită onorabil de toate obligațiile sociale în tot timpul cât a purtat doliul, ci ea este una care ține de inconștient.

În inconștient nu se regăsesc toate frustrările noastre, toate dorințele murdare și tot ce ține de instinct, ci și tot ceea ce tine de tradiție, de relația cu antecesorii, deci implicit cu tradiția la care ne revendicăm cultural (Jung și teoria lui despre arhetipuri). Ceea ce ne-au lăsat pe Calea Cunoașterii înțelepții aici găsim, în marea greu de sondat a inconștientului. Și poate că aici rezidă și puterea tradiției – nu-i este dat oricui să o (re)descopere și s-o ducă mai departe. Fiul în relația cu tatăl. Kaddish-ul ca proces, dar mai ales ca forma a penitenței. Ucenicul este pentru maestru fiu spiritual, dar întrebarea dacă cei doi fii sunt pe aceeași treapta rămâne. Treapta cunoașterii și recunoașterii. În mod normal, n-ar trebui să fie loc de comparație între cele două statusuri, dar comunitatea, cea care veghează la conservarea tradiției, o cere. E nedrept să-i ceri cuiva care jelește o pierdere (kaddish-ul jelitorului, ce invenție folositoare) să se raporteze conștient la cele două pierderi. Oboseala care se instalează la un moment dat, în anul de doliu, nu e consecința asumării și practicării unui ritual, ci a luptei dintre cine sunt eu: fiul tatălui sau ucenicul maestrului/învățătorului.

Citind Despre doliu mi-am adus aminte că la români ritualul înmormântării nu putea fi desăvârșit dacă la el nu participau și bocitoarele, persoane delegate special să plângă mortul. O externalizare de obligație morală față de mort menită să degreveze de suferința covârșitoare pe membrii familiei celui decedat. La evrei nu există o asemenea persoană, fiul este cel care trebuie să spună kaddish-ul de trei ori pe zi, timp de un an întreg. Dar el nu va fi niciodată singur, ci împreună cu alți nouă bărbați. De ce bărbați și nu femei, explică și Mircea Mihăieș în Despre doliu, la fel cum există explicații cu privire la ce se întâmplă când nu există un fiu moștenitor, ci o fiică. În Doliul. Mod de întrebuințare, Mircea Mihăieș aduce în discuție și psihanaliza, ca tehnică (zice bine tehnică și nu știință) de analiză a doliului ca proces de despărțite, dar nu se rezumă doar la o abordare critică a acestui demers, ci aduce în discuție și câteva din marile studii filosofice, antropologice și sociologice care au apărut de-a lungul anilor. Se închide astfel un proces hermeneutic deloc ușor de dus la capăt, dar de care Mircea Mihăieș s-a achitat cu brio. Demersul explicativ de ordin religios predomină, dar nu este obositor, pentru că autorul are grijă să aducă în discuție exemple foarte diverse, studii și autori din epoci diferite, care se completează firesc. Ultima parte, ultima lună a lui Leon îndoliatul, este analizată cu instrumente exclusiv de ordin filosofic, semn că el este gata să se elibereze, să iasă în lume și să se bucure de ceea ce este: fiul tatălui său. Un omagiu indirect adus și maestrului.

Cu ce rămâne cititorul la final de lectură? Cu o mai bună înțelegere a unui ritual despre care se vorbește din ce în ce mai puțin, kaddish. Cu o mai bună percepție a importanței și valorii tradiției, cea fără de care nu vom putea niciodată construi un viitor, oricât de mult ar crede unii asta. Nu în ultimul rând, Despre doliu este un excelent studiu interdisciplinar, excelent structurat în jurul unei singure idei: de ce este atât de important kaddish-ul pentru evrei.

Despre doliu de Mircea Mihăieș