Jurnalul unei nopți nedesăvârșite

„A afirma veracitatea faptelor narate a ajuns să reprezinte, astăzi, convenţia oricărei povestiri fantastice; prezenta relatare este, însă, pe de-a întregul veridică.” J. L. Borges

,,Întreb, fiindcă șerpii iau diverse forme.” Hiromi Kawakami

Mai apropiată în anumite secvențe de J. L. Borges cel din Cartea ființelor imaginare, proza lui Hiromi Kawakamiestompează diferența dintre real și imaginar, descriind făpturi care împrumută anumite caracteristici umane.

Proza scriitoarei japoneze este o minunată exemplificare a formelor diverse prin care fantasticul se insinuează în cotidian. Se observă metamorfoze stranii, dispariții și apariții inexplicabile. Un bărbat își părăsește pentru un timp nevasta și pe cei cinci copii, vrăjit fiind de o pasăre. Se întoarce acasă când pasărea devine cicălitoare ca o nevastă. În familie, unii consideră că povestea este reală, pentru alții pare o fabulă despre alegerile nepotrivite.

O tânără se micșorează treptat, în fiecare zi câte puțin, până la limita dispariției — fenomen de miniaturizare.

„Hiroko se micșora întruna pe zi ce trecea, iar fratele cel mare nu se mai arătase nici el din ziua cu pricina. Poate că ea nu reușea să se acomodeze în familia noastră. În cele din urmă, a ajuns atât de mică încât încăpea în palmă, așa că seara, la culcare, trebuia s-o culegem și s-o așezăm cu grijă în hamac, iar în bucătărie nu mai era în stare de absolut nimic. Chiar și atunci când fratele mijlociu voia să-i vorbească, ea își acoperea urechile zicându-i: Vorbești prea tare! și tot ce făcea de dimineață până seara era să măture cu o mătură minusculă camera japoneză cu tatami. Cu toate că mătura din zori și până-n noapte, până când termina micuța Hiroko de măturat toată camera se lăsa întunericul. (pp. 104-105)

Unele obiecte vorbesc, au propriul traseu existențial și, pe neașteptate, dispar. Într-o încăpere din casă se găsește un vas imens, greu de cuprins de brațele reunite ale celor trei copii ai familiei. Din când în când, în anumite zile când se întâmplă câte ceva, acest vas vorbește, însă nu este auzit decât de cei mici. El anunță apariția unor furnici pe un zid, luna plină sau alte lucruri din acestea considerate deosebite. Toți cred că vasul e locuit de spiritul unui străbun și, în semn de respect, este curățat de două ori pe an, un ritual ținut cu strășnicie. Familia se adresează vasului cu un apelativ ce denotă respectul, domnule Goshiki.

„Vasul a dispărut a doua zi după curățenia lunară cu o soluție specială. La strigătul fratelui meu mijlociu, care se trezește cel mai devreme dintre noi, toată familia s-a deșteptat pe rând, sărind din așternuturi. În camera de oaspeți, cu picioarele bine înfipte în podea, fratele mijlociu țipa cât îl ținea gura, arătând unde stătuse vasul. Goshiki, Goshiki! urla el ca o sirenă, în timp ce tata și fratele cel mare au început să pipăie locul gol. Dar oricât au pipăit, n-au simțit nici urmă din silueta sau spiritul lui Goshiki. O vreme l-am căutat cu toții în cameră, dar pentru că nu l-am găsit nici după o jumătate de oră, ne-am dat bătuți. În acest timp, fratele mijlociu a continuat să strige fără încetare Goshiki, Goshiki!, așa că în cele din urmă mama l-a închis într-un dulap ca să-l facă să tacă. Când a dispărut fratele cel mare, n-a strigat nimeni și nici nu s-a organizat vreo căutare.” (p. 79)

Disparițiile sunt frecvente în familia tinerei Sanada. Întâi a dispărut vasul vorbitor, apoi a dispărut fratele cel mare. Șirul disparițiilor fusese început însă de o străbunică, revenită apoi printre oameni — pentru un timp, fusese duh. Nu plecase din casă, doar că devenise invizibilă pentru familia ei. Se păstraseră chiar niște însemnări ale străbunicii despre perioada aceea.

La fel de interesantă este acomodarea cu elementele nefirești. Treptat, domnișoara Sanada dezvoltă dependență față de ființa când șarpe, când femeie care o așteaptă acasă cu masa pregătită, ca o mamă.

După definiția lui Tzvetan Todorov, fantasticul este o ezitare între rațional și irațional. Unele apariții pot fi explicate. Șerpii se înmulțesc, alungați fiind de oameni din anumite zone. Nu e de mirare că sunt atât de mulți în preajma templelor budiste, unde sunt îngăduiți. Mai greu de înțeles este conviețuirea cu șerpii și încercarea acestora de a-i convinge pe oameni să treacă în altă dimensiune.

În multe case există un șarpe sau mai mulți. Avertismentul apare de la început: șerpii nu trebuie călcați pe coadă. Altfel, deranjul se plătește cu o colcăială de șerpi vorbitori care iau formă umană, oscilând între două forme de viață. Sunt imposibil de stârpit, nu pot fi alungați, se mai îmbolnăvesc și mor, însă nici atunci nu este simplu de ieșit din lumea lor rece.

Detaliile întrețin, în general, în acest tip de proză impresia de normalitate. Din politețe, o tânără ascultă, în timpul mesei, povestea fiecărui obiect din preajmă, spusă detaliat de starețul unei mănăstiri. Când să guste din bucate, bătrânul începe o poveste, și fetei îi este rușine să mai mănânce. Și așa rămâne, din bun-simț, flămândă. Secvența are, ca multe altele, consistență cinematografică.

„Domnul Kosuga, pe de altă parte, a izbutit să-și termine porția numaidecât, tot aprobându-l în același timp pe stareț cu câte un Mmmm. M-am străduit cum am putut să fac și eu la fel, dar tăițeii mei nu se împuținau nici măcar un pic. În cele din urmă, starețul a început să mănânce și el și pentru o clipă s-a lăsat tăcerea, moment în care am dat să iau repede farfuriuța cu sos de soia ca să înmoi tăițeii înainte de a-i duce la gură. A, farfuriuța aceea, s-a pornit el iarăși. Și bețișoarele, și farfuriuțele, și ceștile, și farfurioarele lăcuite pe care stăteau ceștile, și măsuța pe care stăteau farfurioarele lăcuite, chiar și țesătura pernuței pe care stăteam eu așezată la masă — toate aveau câte o poveste. După ce a ascultat până la capăt totul — și povestea despre criminalul din perioada Edo executat prin decapitare, și povestea despre fiul care, din pietate filială, a construit o magazie pentru părinții lui, și povestea unui bărbat puternic care a fost ales primar, și povestea despre ratatul ce avusese o avere care i-ar fi permis să dețină un club de sumo, ajuns atât de sărac, încât nu i-a mai dat mână să locuiască nici măcar într-un bordei săpat în pământ, și povestea despre femeia cea rea care s-a ars, și povestea despre câinele care a dezvoltat niște monede de aur dintr-un ogor, și povestea despre văduva care a devenit faimoasă după ce a inventat o cană specială pentru bolnavii la pat —, cu un aer calm, domnul Kosuga a scos din spatele dubiței cele două sute de șiraguri de mătănii, apoi le-a așezat unul lângă altul în fața starețului, a luat banii și i-a tăiat atent chitanța. Hârtia era completată de mână, cu cifre scrise cu pensula, sub formă de ideograme. La Kanakanado, toate documentele erau caligrafiate de mâna neîntrecută a lui Nishiko.” (pp.10-11)

Atmosfera stranie este accentuată de norme și convenții sociale. O regulă acceptată de populație impune că numărul membrilor unei familii să fie de cinci. Când sunt în plus, pleacă cineva, când sunt în minus, vine cineva. Regula și-a mai pierdut, în timp, din autoritate, rămânând, în multe cazuri, valabilă doar pe hârtie. Căsătoriile sunt aranjate între familii, ținându-se cont de regulă celor cinci.

Prin cartier apare moda de a cumpăra, cu plata la livrare, minivulpi, animale de companie (tot duhuri și ele) despre care se crede că aduc noroc. O familie se laudă cu o vulpe care a adus prosperitate, capul familiei a dezvoltat cu succes o afacere cu legume, iar copilul a obținut un premiu. Ca bonus, vulpea ar fi și parfumată. Curioși, vecinii merg în vizită, însă nu reușesc să vadă nici măcar o coadă de vulpe obișnuință. În casă, spun vizitatorii, nu mirosea a parfum.

Proză care te încântă și te stupefiază, o povestire surprinde limbajul îndrăgostiților. Ce-și spun nu poate fi ușor înțeles, deși cei doi vorbesc pe înțeles. Ea îi spune lui că îl iubește atât de mult, încât ar putea muri din dragostea asta, iar el răspunde cu o dublă comparație:

„Te iubesc la rândul meu… iubirea mea pentru tine este la fel de adâncă precum o mlaștină și înaltă ca un morman de moloz.” (p. 93)

Și discuția se menține în linia asta absurd-duioasă, fiindcă Hiroko vrea să știe ce culoare are mlaștina. Despre moloz nu mai apar amănunte. Mlaștina e „verde-albăstruie, întunecată și mâloasă”.

Vin și alte întrebări, la care răspunsul e prompt. Iubirea se mută în mlaștină, e înghițită de balta în centrul căreia se află… familia. Nimic tendențios, nimic ironic în dialogul acesta. Doar o schimbare de perspectivă provocată de limbaj. Câtă vreme e întreagă, iubirea trăiește perfect în mâl. Ca un nufăr.

Finalul fiecărei povestiri survine brusc. Personajele rămân imperfect conturate, iar întâmplările stranii par să se instaleze în rutină, dislocând omul din matricea lui confortabilă. Nu se poate spune dacă mai urmează ceva și care este cursul pe care-l poate lua destinul.

Elementele fantasticului sunt un pretext pentru teme actuale: comunicarea autentică, dincolo de cuvinte și în absența lor, devenirea ființei, transformările eului, efectul timpului asupra percepției realității.

Câteva cuvinte despre autoare găsim în prezentarea editurii:

Hiromi Kawakami (n. 1958, Tokyo) este scriitoare şi critic literar, una dintre cele mai populare romanciere japoneze în Occident. A urmat facultatea de ştiinţe naturale din cadrul Colegiului Ochanomizu şi a predat biologie pînă în 1994, cînd a debutat în volum cu Kamisama (Dumnezeu). În 1996 a obţinut Premiul Akutagawa pentru nuvela Hebi wo fumu(Când calci pe şarpe). În 2000 a publicat romanul Oboreru (Înec), care a primit premiul japonez pentru litertură feminină şi Premiul Itō Sei, iar următoarea sa carte, apărută în 2001, Sensei no kaban (Vreme ciudată la Tokio; Polirom, 2015, 2020), a fost recompensată cu Premiul Tanizaki. Hiromi Kaakami a mai publicat Nishino Yukihiko no koi to bōken (Cele zece iubiri ale lui Nishino, 2003; Polirom, 2015), Furudōgu Nakano Shōten (Prăvălia de mărunţişuri a domnului Nakano, 2005; Polirom, 2015, 2020), Manazuru (2006, Premiul MEXT pentru Arte), Pasutamashīn no yūrei(Fantomele maşinii de tăiţei, 2010), Suisei (Vocea apei, 2014), carte distinsă cu Premiul Yomiuri, şi Ōkina tori ni sarawarenai yō (Nu te lăsa răpit de păsările mari, 2016), pentru care a primit Premiul Izumi Kyōka. Volumul Cele zece iubiri ale lui Nishino a fost ecranizat în 2014.

Las mai jos alte fragmente:

„Cât ai clipit, orașul fu gata. Atunci, fluierând, oamenii lăsară deoparte fierăstraiele, ciocanele, dălțile și sapele, se așezară unde se aflau și începură să se laude cu ce construiseră. Întrecerea în laude continuă până când soarele se ridică sus în înaltul cerului, iar oamenii, săturându-se de atâta lăudat, își scoaseră pachetele cu mâncare și se înfruptară cu poftă din merinde.” (p.186)

„Deși arareori elevii cereau ceva de la mine, ajunsesem să am impresia că mi se tot solicita ceva și de multe ori sfârșeam prin a le oferi ceea ce nu mi se ceruse. După aceea mă tot frământam fără să înțeleg dacă ceea ce le oferisem era chiar ceea ce dorisem să le ofer, iar asta mă epuiza. Sentimentul de a oferi era în sine o farsă.” (pp. 17-18)

„Îmi ziceam că oricât aș fi turnat, paharul tot nu avea să se umple. În clipa aceea, lichidul, care după toate aparențele era cafea, se preschimbă pe negândite în noapte.

Uitându-mă cu atenție la noaptea turnată în pahar, am zărit că aproape de suprafață pluteau câteva steluțe și bule de gaz, în vreme ce în adâncuri era ceva care râdea. Am tresărit cu stupoare și am dus paharul la chiuvetă cu intenția de a vărsa toată noaptea dinăuntrul lui, dar oricât vărsam, nu se mai isprăvea.

Nici după o oră de vărsat, noaptea nu se terminase defel. Oricât de multă înghițea și tot înghițea gura de scurgere, noaptea tot nu se mai termina. Văzând că nu am sorți de izbândă, am renunțat și m-am uitat încă o dată în pahar. Când colo, vocea care râdea în adâncul lui se întețea tot mai tare. Am aruncat atunci cu paharul de perete; noaptea se răspândi pufoasă de printre cioburi și din mijlocul ei se ivi stăpânul râsului.

Era un uriaș macac japonez.

Râdea zgomotos, cu dinții și gingiile dezvelite. M-a uimit că, deși maimuță, râdea cu glas ca de om, așa că l-am zgândărit cu vârful unui mop.” (pp. 130-131)

„— Nu mă pricep eu prea bine, dar nu trebuie să îți asumi responsabilitatea de a face ceea ce nu e nevoie să faci, zise el.

Aveam însă impresia că nu poți să-ți dai seama ce e nevoie și ce nu e nevoie să faci decât după ce încerci să faci și vezi cum e.” (p. 23)