Joona Linna, un Sherlock Holmes al timpurilor noastre – „Contractul Paganini” de Lars Kepler

În ultimii ani editorii români au diversificat oferta de carte aducând în centrul atenției autori provenind din țări sau zone de cultură considerate oarecum exotice, îndepărtate și, de ce nu, ciudate. Pariul asumat de aceștia implica un nivel de risc destul de ridicat, dată fiind afinitatea românilor pentru limbile de largă circulație internațională. Numele proprii japoneze, chineze, coreene ne-au devenit oarecum familiare odată cu difuzarea unor filme și seriale, dar și cu aducerea în prim plan a performanțelor sportive excepționale îndeosebi ale chinezilor și japonezilor. În ciuda succesului constant de care se bucură echipele scandinave în sporturile de iarnă sau în handbal, cititorul român încă nu este suficient familiarizat cu literatura nordică. Da, știu! Cititorii avizați, cu o cultură generală solidă cu siguranță îmi vor spune de Ibsen, Hans Christian Andersen, Ingmar Bergman și compania, dar, de ce să nu recunoaștem, aceștia reprezintă o mare necunoscută pentru tinerii din România. Editura Paralela 45 a înțeles riscurile traducerii unor autori nordici, dar a reușit să capteze atenția cu o serie de autor – Lars Kepler – care aduce în prim plan un personaj foarte atent construit, incomod dar, în același timp carismatic și inteligent din cale afară – Joona Linna.

Încă din secolul al XIX-lea genul policier s-a bucurat de un real succes, povestirile și romanele de gen fiind succese de casă garantate. Sir Arthur Conan Doyle rămâne memorabil pentru inconfundabilul Sherlock Holmes, iar exemplul său va fi urmat de nenumărați alți autori de pe toate meridianele. Nu toți au reușit însă să influențeze mentalul colectiv așa cum a făcut-o faimosul scriitor britanic. Lars Kepler este de fapt pseudonimul ales de doi soți suedezi în semn de recunoștință pentru Stieg Larsson, un scriitor cu care românii sunt deja familiarizați, dar și pentru Johannes Kepler, faimosul om de știință renascentist german. Seria de romane polițiste care îl are în centrul atenției pe Joona Linna a ajuns deja la nouă titluri, iar Editura Paralela 45 a reușit să obțină drepturile de autor pentru traducerea și tipărirea în limba română, fiind deja publicate Hipnotizatorul și Contractul Paganini.

La prima vedere, Contractul Paganini poate intimida: cum poți să citești un roman polițist de peste 470 de pagini? Dar dacă ești curios din fire, iubitor de literatură bună și interesat să îți lărgești orizontul cunoașterii, vei realiza că numărul de pagini e doar un număr!! Autorii cunosc bine tehnicile genului policier: personajele cheie sunt introduse treptat, intriga dospește și te ia prin surprindere. Firul roșu care ajunge să îl obsedeze pe Joona Linna, dar și pe colaboratorii săi, este o fotografie aparent banală. Dar să începem cu începutul. La fel ca în romanele lui Doyle și cele ale Agathei Christie, cadrul idilic al Stockholmului nu prevestește nimic. Dar iunie 2009 debutează cu temperaturi neașteptat de ridicate, care parcă atrăgeau atenția asupra catastrofei ce stătea să izbucnească:

„E prima săptămână din iunie. La Stockholm, de vreo câteva săptămâni, oamenii se trezesc mult prea devreme. Soarele răsare la ora trei și jumătate, iar lumina persistă aproape toată noaptea. Primăvara a fost neobișnuit de caldă. Exuberanți, mălinii și liliacul au înflorit deodată. Ciorchini grei de flori își răspândesc parfumul dinspre parcul Kronoberg până departe, la poarta Consiliului Național de Poliție.

Consiliul Național de Poliție este singura organizație centrală de poliție și este responsabilă de combaterea infracțiunilor grave, atât la nivel național, cât și internațional.

Șeful Direcției Naționale de Investigații Criminale, Carlos Eliasson, stă în picioare lângă fereastra joasă de la etajul opt, scrutând pantele înverzite ale parcului Kronoberg. Ține mobilul într-o mână, formează numărul lui Joona Linna și aude din nou mesageria vocală. Întrerupe apelul, lasă telefonul pe birou și se uită la ceas.” (p. 28)

Ca orice detectiv adevărat, Joona Linna întârzie, nu poate fi contactat atunci când vine vorba de birocrație sau de avansarea în funcții care implică coordonarea cu alte departamente, instituții interne sau internaționale. Dar i se trec cu vederea aceste defecte, în condițiile în care este singurul care poate desluși enigme imposibile pentru ceilalți. Chemat să-și exprime opinia cu privire la sinuciderea șefului unui departament cheie – Inspectoratul Național pentru Produse Strategice (IPS), singurul care dădea avizul pentru exportul de arme produse în Suedia, Joona Linna face cunoștință cu o altă victimă, o tânără de doar douăzeci de ani, găsită moartă pe o barcă de agrement. Identificarea acesteia, pe cât de necesară, pe atât de neplăcută, îi provoacă reflecții surprinzătoare (n-ai zice că un polițist chiar poate filosofa!):

„Amândoi își doreau ca întâlnirea asta să se termine cât mai curând. Identificarea pozitivă include de fiecare dată un moment cutremurător. Într-unul și același moment se amestecă ușurarea sfâșietoare că nesiguranța a luat sfârșit cu durerea concretă că a dispărut orice speranță.

Când aud pași pe coridor, se ridică amândoi repede în picioare.

Vederea corpului mort al unei persoane dragi constituie confirmarea nemiloasă a celor mai negre bănuieli. În același timp, este o parte importantă și necesară a procesului de vindecare a durerii. Joona citise pe undeva că, după identificare, apare un fel de eliberare. Dispare posibilitatea de a nutri fantezii zănatice că totuși cel drag încă mai este în viață, fantezii și speranțe care nu produc decât frustrare și pustiu interior.

Toate astea-s doar vorbe goale, se gândește Joona. Moartea este oribilă și nu-ți dă nimicînapoi, niciodată.” (p. 73)

Deși inițial sinuciderea înaltului funcționar pare doar o sinucidere „obișnuită”, apariția acestuia într-o fotografie, probă cheie în cazul de omucidere de pe vasul de loisir, îl determină pe detectivul suedez cu origini finlandeze să realizeze brusc că aparențele sunt doar aparențe. Personajele se dezvăluie treptat, printr-o succesiune de cadre similare cu ale unui film de acțiune, ritmul alert fiind atent dozat inclusiv prin numărul de pagini alocat scenelor. Unele sunt sintetice, descrise aproape schematic, altele detaliate până la ultima tușă, astfel încât te trezești că respiri sacadat precum Linna înainte să tragă cu revolverul său, sau că simți durerea până în cele mai ascunse părți ale propriuluicorp, precum Penelope Fernandez, o activistă pentru pace, membră într-un ONG destul de vocal în lupta împotriva traficului de arme, de persoane și a dictaturilor de orice fel:

„Aleargă unul lângă altul, nu foarte repede, dar cu fiecare minut se îndepărtează tot mai mult de șleau, de oameni și de orice ajutor.

Drumul le este blocat deodată de un intrând îngust de apă. Traversează gâfâind vreo patruzeci de metri prin apa care le ajunge până la pulpe.

Odată ajunși de cealaltă parte, încep iar să alerge, cu încălțările mustind de apă.

După vreo zece minute, Penelope încetinește din nou. Se oprește, își trage suflarea, ridică privirea și se uită în jur. Pentru prima dată nu mai simte prezența glacială a urmăritorului.

Björn își trece mâna peste gură și vine la ea.

– Când eram în casă, spune el, de ce ai strigat să intre?

– Altfel ar fi deschis ușa și ar fi intrat – singurul lucru la care nu aștepta era să audă o voce.

– Dar…” (p. 169)

Deși Linna beneficiază acum de ajutorul unui alt detectiv, dată fiind complexitatea cazului și implicațiile acestuia, nici el, nici Saga Bauer nu reușesc să-și dea seama de semnificația fotografiei din cauza căreia au murit nepermis de multe persoane decât după ce au depus eforturi considerabile, atât fizice, cât și logistice și psihice. Încă o dată metodele neortodoxe ale lui Linna se vor dovedi salvatoare. Înlocuitorul lui Palmcrona, fostul șef al IPS, cel care decisese să se sinucidă după ce aflat de existența fotografiei, Axel Riessen, va fi cel care îl va ajuta pe Joona Linna să stabilească data la care a fost făcută fotografia, dată care reprezintă cheia întregului dosar. Identificarea notelor interpretate de faimosul cvartet de coarde din spatele celor patru personaje surprinse toastând nu este la îndemâna oricui (de fapt, doar un geniu poate face asta! Cititorul va înțelege destul de repede că Axel Riessen, cu angoasele și cu viața sa complicată este, de fapt, un alter ego al lui Linna). Muzica clasică care îi însoțește în fundal, pas cu pas, pe protagoniști, are un rol definitoriu în desfășurarea intrigii.

Cei doi autori ai romanului sunt bine ancorați în realitate. Documentarea lor este consistentă și totodată doresc să tragă un semnal de alarmă: conflictele active de pe glob, chiar dacă sunt la mii de kilometri distanță de Europa, influențează viața tuturor. Dorința de a se îmbogăți a unora constituie o pârghie atent manipulată în traficul de arme atât de necesar în aceste zone fierbinți. Cititorul român poate fi surprins încă de la primele pagini. Cum? Suedia, țara lui Nobel și a premiului său pentru pace este producătoare de armament? Da. Este, și chiar una de elită. Cum? În Suedia sunt traficanți de arme? Da, din păcate, coruptibili și corupți pot fi oriunde pe glob. Pe de altă parte, Cvartetul de coarde din Tokyo, cel care reprezintă cheia descifrării misterului fotografiei chiar există, așa cum există și instrumentele de care Axel Riessen este atât de fascinat:

„Tranquillo… mișcarea aceasta este minunat de liniștită, ca un cântec de leagăn. Ascultă primul acord, spune el, începând să cânte.

Degetele i se mișcă cu gingășie, notele tremură, legănându-se moale, luminoase și catifelate. După numai patru măsuri se oprește.

– Cele două viori se urmăresc una pe alta, iau aceleași note, dar în octave diferite,

explică el. E aproape prea frumos, însă după acordul violoncelului în la major,. Viorile fac disonanțe… chiar dacă nu sunt auzite ca atare, pentru că sunt un fel de tonuri de trecere, care…

Tace și lasă vioara din mână.

Joona îl privește.

– Sunteți absolut sigur că instrumentiștii din imaginea asta cântă al doilea cvartet de

Bela Bartók? Întreabă liniștit.

– Da. (p. 310 -311)

Scena prinderii asasinului profesionist (o altă realitate a lumii noastre), foarte bine scrisă, nu aduce liniștea mult sperată, ci doar deschide o altă pagină dureroasă pentru personajele principale, care se simt prinse într-o capcană, asemenea unui contract Paganini. Ce presupune un astfel de contract? Se poate deduce, dar îl lăsăm pe cititor să afle adevărul despre lumea crimei organizate, care va înțelege totodată semnificația expresiei: „Regele a murit. Trăiască regele!”

Pariul Editurii Paralela 45 este unul câștigător. Cu siguranță cititorii nu vor lăsa volumul din mână și vor aștepta cu nerăbdare celelalte aventuri ale lui Joona Linna.

Contractul Paganini de Lars Kepler