Jake nu vrea să trăiască normal

Jake e un scriitor. Adică un fel de artist. Rupt total de lumea reală, el supraviețuiește doar pentru că undeva, în timpuri ce par îndepărtate, el a avut o viață de familie, ba are chiar și un copil, o fată care acum este „plecată de acasă”. Două căsătorii, prima încheiată brusc și tragic, prin accidentul mortal suferit de soție, a doua aflată și ea în pragul desfacerii, tocmai pentru că lui Jack îi place prea mult să trăiască în altă lume, dincolo de cotidianul cu problemele lui mărunte și cu presiunile lui aducătoare de stress. Jake e un om normal, când trăiește în lumea lui; mintea lui face și desface relații, construiește personaje mai veridice decât oamenii din viața lui reală, adaugă calități și defecte în cantități ponderate, cât să dea savoare momentului și culoare omului. Imaginează scevențe de viață cât se poate de reale, cu întâmplări care n-au nimic ireal sau absurd în ele. Dar, nu știu cum se face, când este să ajungă să facă un continuum din toate acestea nu se mai leagă nimic, așa se face că nu mai putem vorbi de un univers (exterior și/sau interior) coerent, ci de părți dezansamblate din vieți trecute și trăite, rămase în memoria lui Jack sub forma unor flashuri derutante și aducătoare de adevărate crize de identitate. Frica, una scăpată de sub controlul conștientului îl face pe Jack să iubească păcatul, să amestece cu ușurătate frivolul și moralitatea; așa se face că îi este frică și de el însuși, pare că-și urăște și propria memorie. Cu alte cuvinte, Jake e un personaj care se luptă cu anxietatea, angoasele și cu frica de a nu fi citit. Neil Simon a construit un personaj contemporan din toate punctele de vedere. De aceea și cucerește publicul care vine la teatru nu neapărat pentru a căuta marea artă, cât mai ales pentru relaxare și deconectare.

Credit foto: Maria Ștefănescu

Textul este scris foarte bine și se pretează la diferite montări regizorale. Erwin Șimșensohn nu s-a dezis de ceea ce-l individualizează deja de restul colegilor de generație, așa că a ales să facă o montare în cheie clasică, fără inovații sau tertipuri care să abată spectactorul de la jocul actoricesc. Punerea accentului pe personaj cerea actori cu experiență și nivel profesional ridicat. Cred că de aceea l-a ales pe Valentin Terente pentru rolul principal. L-am văzut recent în Cântăreața cheală (același teatru, regia Radu Iacoban); cred că Jack nu e rolul care să-i pună în valoare calitățile și charisma, pentru că de multe ori am avut senzația că Jack se pierde printre personajele feminine; pe de altă parte, nu puține au fost moemntele în care Terente mi s-a părut că frizează ridicolul, tușând grosier anumite replici și situații de joc. Este adevărat că pe mine nu m-a provocat nici textul, dar dacă stau bine și mă gândesc, premiera în original a fost cu Alan Alda în rolul principal, iar ca fizic cei doi – Alda și Terente – chiar seamănă mult, deci ar fi fost șanse ca montarea să mă cucerească (pe Alda îl plac foarte mult pentru aerul acela de nebun frumos și senzația că toate replicile îi vin pe vârful limbii la momentul potrivit, fără nici cel mai mic efort). Se prea poate ca și montarea regizorală să fie prea previzibilă pentru gustul meu. Chiar dacă a apelat la un decor mobil, care să faciliteze intrările și ieșirile personajelor, dar și jocul cu planurile și momentele de viață ale lui Jack. Straturile memoriei sunt aduse în fața spectatorilor prin intermediul unui perete pliant, care desparte partea din față a scenei de cea din spate și care închide și deschide orizonturi. Femeile din viața lui Jack sunt de la frivola de serviciu și până la fiica cu rol stabilizator și aducătoare de normalitate în viața lui Jack. Fie că trăiesc, fie că sunt deja parte din trecut, toate femeile au ceva în comun, pe Jack. Ele și-au asumat atât rolul, cât și statutul, așa se face că avem în fața ochilor personaje lipsite de stridențe, poate chiar prea șterse (mă gândesc, totuși, că sora, dacă tot poartă costumul de Superman, ar putea să fie și mai manifestă din acest punct de vedere). Simon le-a dat fiecăreia în parte replici care să le scoată în evidență calitățile, actrițele trebuind să știe doar cum să facă să le evidențieze la timpul potrivit.