Iubirea și literatura

Literatura, ca artă definitorie a exploatării virtuților cuvântului și a manifestării nemijlocite a harului creator, se va desfășura indiferent de variile ei ipostazieri generate de o evoluție la scară antropologică, datorită unei varietăți tematice în cadrul căreia iubirea, ca sentiment intrinsec umanului, va ocupa un loc privilegiat. Aceasta a reprezentat o ipoteză de gândire, dar și de lucru pentru toți marii creatori de artă și a beneficiat de o multitudine de metamorfozări cauzate de un „determinism cultural”, în sensul lui Michel Foucault, fiind construită și de-construită sub diferite puncte de vedere influențate, bineînțeles, de epoca și mediul fecund. În raport cu omul, iubirea este un dar al zeilor, „o vizită a divinității în sufletul omului”, cum spunea odinioară Gabriel Liiceanu, căci a iubi înseamnă a nostalgie a dublului, o retragere lină și treptată spre matricea psiho-somatică a universului, o reîmpăcare a principiului divin cu omenescul. Acest sentiment teandric va reprezenta vectorul metatextual al unor creații literare și nu numai.

Contextul socio-cultural în care a izbucnit fenomenul artistic al expresionismului a fost unul propice modelării, sublimării acestui sentiment unic în cadrul literaturii, pentru scriitorii și pictorii reprezentanți ai acestui curent iubirea fiind sinonimă cu natura. Născându-se sub zodia unei „crize a eului” prin interogarea omului asupra locului său în lume, creatorul expresionist și-a manifestat tendința mitică și mistică de a se retrage în Natura pe care o pierduse demult, urmărind o unire cu transcendentul prin prisma universului organic. Este exemplul poetului Lucian Blaga, poet născut sub dualitatea tăcere profundă – exaltare a cuvântului, care a demonstrat în nenumărate rânduri legătura indisolubilă dintre sentimentul integrator al iubirii și forțele originare ale naturalului. În poezia Văzduhul semințe mișca, eul liric manifestă expres această propensiune a umanului către apogeul ontic, constituit de puterile exorbitante ale dragostei. Cadrul hierogamiei dintre cei doi îndrăgostiți, locul unde aceștia se pot re-uni pentru a repara magia universului și a restabili principiile fundamentale ale acestuia este natura, spațiu cu o conotație deosebită și la poetul Mihai Eminescu. Întocmai ca în Floare albastră, sufletul poetului ascuns în spatele versurilor tinde către o „estetizare a naturii” (Adrian Marino), conturând astfel un spațiu edenic unde sunt dizolvate toate principiile meschine ale societății. Prezența „semințelor” purtate în văzduh semnifică pe de-o parte, distrugerea antinomiei dintre teluric și astral pentru crearea unei dialectici, iar pe de altă parte poate reprezenta credința poetului în fertilitatea sentimentului de iubire, potențial generator de multiple aspecte benefice: „Văzduhul seminţemişca/ spre ţinte doar undeva-n mituri/ întrezărite.” În finalul poemului, se construiește o imagine plastică a unui sărut dăruit de către poet în linia vieții din palma ființei iubite, imagine ce vizează faptul că iubirea este unul dintre marile evenimente ce marchează definitiv viața omului, oferindu-i o aureolă mistică, putând fi asemănată cu sărutul de pe talpa piciorului, așa cum își imaginează Nichita Stănescu, pe care iubita încearcă să îl protejeze, în măsura în care cadrul vegetal protejează și potențează această „nostalgie a androginismului” (Mircea Eliade). Pe o linie tematică similară, dar tratată diferit, poemul Ea își amintește a poetului contemporan Andrei Doboș construiește un spațiu feeric unde principiul masculinului și cel al femininului se pot întâlni în tihnă: „Cînd te adînceşti în verdele înserării şicîtă lumină/ mai ţin stelele nopții pe chipul tău.” Iubirea este văzută, de această dată, printr-un caleidoscop postmodernist, viziunea sufocată de un „coșmar al istoriei” din care omul nu se mai poate trezi, cum sublinia James Joyce în cunoscutul său roman Ulise. Viziunea postmodernă se răsfrânge strepezitor în construcția duală a imaginii iubitei, alcătuită atât din elemente ale Naturii și a cosmosului, dar și ale durității, anorganicului: „flori tărcate de flanelă, sfîrîit metalic de pepsi”, gingășia ființei iubite fiind anulată de către tumultul țesăturii urbanului. Versul ultim „O muzică albă, îndepărtată, de nori luminoși” demonstrând viziunea poetului ca fiind una orfică, finalitatea poemului concretizându-se în funcția de „catharsis” generată de virtuțile cântului, care în sens platonian este „veșnicie în mișcare”. Prin urmare, iubirea poate fi elementul integrator în marele ciclu al universului ireductibil însă la planul de suprafață, oferindu-i ființei umane cheia de acces spre esența nevăzută a lucrurilor.

O altă abordare a iubirii ca sentiment integrator o reprezintă credința în dualitatea acestui sentiment intrinsec umanului care, în definitiv, articulează înțelesul lui universal. La Eminescu, iubirea are două fețe: una care îl înnobilează pe om și îl ridică de la rangul său de simplu ocupant al unui spațiu la un anumit moment, glorificând astfel „Dasein”-ul sau „ființarea” în sens heideggerian, și una flagelatoare, distructivă care îl consumă pe om celulă cu celulă până ajunge la stadiul de increat. Această viziune este disparată la nivelul a două poezii, fiecare dintre ele aparținând diferitor perioade de creație eminesciană, integrând astfel viziuni diferite asupra problematicii iubirii. Aparținând primei etape de creație în care poetul se încrede în armonia universului, „serenada” Sara pe deal demonstrează existența iubirii ca sentiment integrator al veșniciei, al propensiunii către astral, acesta fiind decupată din sferele înalte ale intelectului. Secvența poetică edificatoare în acest sens: „Sufletul meu arde-n iubire ca para” statuează iubirea drept sentiment purificator, cathartic, sufletul fiind dizolvat în structura de esență a acestei trăiri. Perspectiva divergentă din poezia Odă – în metru antic, aparținând celei de-a treia etape de creație, conturează imaginea iubirii și a morții ca substanțe primordiale ale cosmosului. Debutul, considerat ca fiind cel mai frumos vers care s-a scris în literatura română alături de hipotipoza din Călin – file din poveste  „cuibarului rotind de ape”, din punct de vedere ontologic, circumscrie un weltanschauung filozofic potrivit căruia poetul conștientizează ca numai moartea este singura certitudine, iar căutarea acesteia reprezintă singura menire a omului pe pământ, fiind bine cunoscut faptul că Eminescu manifesta o afinitate pentru Arthur Schopenhauer pentru care „ființa este o perpetuă tânjire către neființă”. Versul din strofa a doua: „Suferință tu, dureros de dulce…” înglobează ideea poetică a unei iubiri flagelatoare, idee regăsită și la Nichita Stănescu „blestemat și semizeu” și teoretizată de Lucian Blaga în problema „dorului”. Această „plăcere de durere și căutare de negăsire” (C. Noica) devine singura certitudine a poetului ce îi studiază resorturile fenomenologice, aducând-o la starea de materie: „Pân-în fund băui voluptatea morții/ Neîndurătoare”. Astfel, iubirea este aidoma „yin-yang”-ului, reunind într-o omogenitate clasică principiul vieții și a morții, a bucuriei și a tristeții ce se suprapune în definitiv cu sufletul ființei umane. Imaginea duală a iubirii este surprinsă și într-unul din sonetele poetului Vasile Voiculescu, unde se subliniază ideea că iubirea nu este altceva decât o altă mască a suferinței. Cu alte cuvinte, iubirea se concretizează în mai multe sentimente emoții, se metamorfozează în acord cu mecanismele ontologice ale omului, precum măștile suprarealiste ce integrau trei variante de expresii în una singură. În plus, creatorii epici nu se dezic de la această tendință de a grefa în subtext dualitatea iubirii pe care reușesc să o transmită dincolo și prin text cu ajutorul personajelor. Din această categorie face parte și scriitorul Marin Preda care în cunoscutul său roman     Cel mai iubit dintre pământeni, prin povestea de dragoste dintre Victor Petrini și Matilda, ilustrează faptul că iubirea poate să-l înalțe pe om pe treptele superioare ale existenței și poate, de asemenea, să-l coboare din acest soclu, împingându-l într-o prăpastie în care coexistă personajele din Portret al artistului în tinerețe construind un infern nestrămutat pentru om. În ciuda faptului că iubirea este coborâtă de nenumărate ori la „rangul de abjecție” (E. Simion), Victor Petrini, fin analist al realității și hermeneut al ei, ajunge la concluzia incontestabilă că „dacă dragoste nu e, nimic nu e”, caracterul dual al sentimentului de iubire adăugând un plus de culoare în dosarul existențial al fiecărui om.

Nu în ultimul rând, iubirea a fost gândită de secole ca element component ireductibil al procesului de comprehensiune a universului și un instrument inefabil al cunoaștere. Unul dintre poeții care au „cântat” această virtute a dragostei este Lucian Blaga, a cărui gândire și formare poetică a rămas un model demn de urmat de către contemporaneitate. Volumul Poemele luminii are ca supratema iubirea ca modalitate incontestabilă de înțelegere a fenomenelor prin care omul trece febril și ca mod în sine de a trăi și a relaționa cu cei din jurul nostru. Poezii precum Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, Lumina, Trei fețe, Izvorul nopții circumscriu ideea cunoașterii lumii prin intermediul sentimentelor profunde generate de iubire, idee ocurentă și în textele sapiențiale pentru care „iubirea mărește cunoașterea”. Astfel, iubirea „și florilor și ochilor și buzelor și mormintelor” constituie o evoluție intrinsecă pentru ființa umană, ea fiind animată sufletește de universul vegetal, de comunicarea sentimentelor printr-o contopire eventuală cu transcendentul. Așa cum se poate evidenția în poemul Lumina, iubirea este sinonimă cu mănunchiul de fascicule și poate reprezenta un strop din iubirea din ziua cea dintâi, un strop din iubirea Marelui Anonim. Prin rațiune și sentiment se poate accede la cunoașterea divinității, omul împlinindu-și statutul de „tot perfect”. În același demers filosofic, Max Scherer evidențiază legătura clară și indelebilă dintre iubire ca sentiment integrator și cunoaștere. Ideea pornește de la postulatul lui Pascal care considera că există o „rațiune a inimii” care este diferită de cea cerebrală și care este net superioară în acest sens. Astfel, iubirea este un proces fenomenologic care operează adânc, aidoma unui chirurg, în ființa umană, reușind să producă emergența binelui printr-un zbor ascensional către esențele universului.

Concluzionând, iubirea rămâne unul dintre piesele de puzzle ale împlinirii metafizice a omului, fiind chiar ecuația totului sau „the theory of everything” pe care dorea să o găsească renumitul fizician Stephen Hawking, restructurând în definitiv ființa umană și restabilindu-i coordonatele universului subiectiv. Ea poate fi asociata cu al treilea tip de cunoaștere despre care vorbea N. Steinhardt, o cunoaștere intermediară și mixată între cunoașterea „luciferică” și cea „paradisiacă” – o cunoaștere „criptică și mistică” putând amplifica enorm, prin „mister și revelare”, sentimentul existenței, împingându-l până la ataraxia stoică.

Sursa foto: http://artout.ro