„Inventarul lucrurilor dispărute” de Judith Schalansky

Judith Schalansky este o scriitoare și editoare germană, autoare a mai multor volume câștigătoare a unor importante premii internaționale. Volumul de față a fost nominalizat la International Booker Prize 2021.

Încă din titlu, cartea este o mare provocare pentru cititor, prin alăturarea a două concepte greu de împăcat: inventar și dispărut. A ține socoteala a ceea ce se pierde în lume este o misiune pe cât de anevoioasă, pe atât de interesantă, părând însă, de-a dreptul imposibilă. Autoarea reușește, chiar din introducere, să contureze o raportare diferită la pierdere, dispariție și moarte, susținându-și ipotezele prin douăsprezece povestiri despre dispariții materiale, sentimentale, emoționale, din trecut.

Pornind de la analiza conștientizării condiției efemerității umane, individul poate accepta mai ușor ideea de sfârșit inevitabil, de moarte, dar, în același timp, de pierdere sau dispariție, de descompunere. Din acest context, se dezvoltă maniera în care, conștientizând fragilitatea vieții, oamenii se pregătesc și îi pregătesc pe cei dragi de despărțire, dar și asumarea necesității rememorării, sub formă de reamintire și doliu. De asemenea, sub o pornire fatalistă, oamenii își imaginează felul în care vor dispărea din lume, ce vor lăsa după ei, cum va fi primită de cei apropiați absența; toate acestea aparținând sferei imaginarului, atât de bine dezvoltat încă din cele mai vechi timpuri.

Incontestabil e faptul că moartea și problema care decurge din ea – cum să te raportezi la absența bruscă a unui om și totodată la prezența materială pe care o lasă în urmă, de la cadavru până la obiectele personale rămase fără stăpân – au provocat de-a lungul timpului răspunsuri și acțiuni a căror semnificație a depășit scopul strict pragmatic și i-a făcut pe strămoșii noștri să iasă din sfera animalității și să intre în cea a umanității. A nu lăsa pur și simplu rămășitele pământești ale indivizilor de aceeași specie pradă proceselor naturale de descompunere trece, de regulă, drept o trăsătură tipic umană.

Moartea și rememorarea sunt tratate diferit în culturile lumii. De la incinerare, înhumare, păstrarea celui dispărut în cadrul domestic, în familie, toate aceste procedee se încadrează în tipare mentale specifice culturilor din care provenim. În aceeași măsură, dihotomia viață-moarte capătă proporții hiperbolice la scară emoțională, fiind o ecuație pe care nimeni nu o poate desluși complet în anii pe care îi are la dispoziție. Legarea de cel dispărut se face prin pomenire, doliu, interdicția de a merge mai departe o perioadă de timp, ceea ce, susține autoarea împiedică rezolvarea traumei și continuarea vieții celor rămași în urmă.

Unul dintre paradoxurile inerente dihotomiei moarte-viață este acela că, odată ce mortul e desemnat drept ceva iremediabil pirdut, durerea provocată de pierderea acestuia se dublează și se înjumătățește în același timp, pe când destinul rămas neclarificat al unei persoane dispărute îi ține pe cei apropiați acesteia captivi într-un coșmar difuz, unde se întrepătrund speranța temătoare și doliul refuzat care împiedică atât rezolvarea traumei, cât și continuarea vieții.

Primul palier al analizei s-a referit strict la dispariția umană, asumată la nivel de discurs, dar greu acceptată la nivel emoțional, sentimental. Un alt palier al analizei dispariției este cel al obiectelor, indiferent ce formă ar avea acestea: clădiri, obiecte de artă. De-a lungul istoriei, în contexte specifice, oamenii au distrus bunuri, dovezi ale faptelor lor, pentru a evita o condamnare imediată sau în timp. Însă, cele rămase și studiate oferă informații inestimabile despre societăți umane, despre valori, făcând față trecerii timpului, deși, la un moment dat, vor fi și ele sortite dispariției, iar atunci vor fi reamintite de o memorie culturală, considerată un organism viu și absolut necesar.

Probabil că trebuie să considerăm noroc faptul că omenirea nu știe ce idei mărețe, ce opere de artă impresionante și ce realizări revoluționare a pierdut deja – fie că au fost distruse intenționat, fie că au dispărut pur și simplu în decursul timpului. S-ar zice că necunoscutul nu-i o povară pentru nimeni. E de mirare totuși că nu puțini gânditori europeni ai modernității au văzut în dispariția periodică a câte unei culturi o măsură raționlă și chiar cu valoare terapeutică.

În inventarul lucrurilor dispărute ale autoarei intră Insulele Cook din Pacificul de Sud, Tigrul Caspic, Villa Sachetti, Castelul familiei Von Behr și multe altele, a căror poveste este conturată cu măiestrie, folosindu-se procedeul experiențelor personale în redescoperirea lor. A pierde este specific uman, conchide autoarea, precum și a uita, a pierde din vedere. Astfel, se împletește o punte între absență și prezență, anume, memoria și rememorarea, pentru a nu ne pierde identitatea sub autoritatea efemerității.

E dureroasă conștientizarea că ești muritor și de înțeles pornirea orgolioasă de a te împotrivi efemerității și a lăsa urme pentru o posteritate necunoscută, de a rămâne de neuitat în amintire, după cum nu ostenesc să afirme epitafurile inscrustate în granit.

Inventarul lucrurilor dispărute de Judith Schalansky