Îngerii căzuți ai lui Eshkol Nevo

Ca niciodată, mi-a fost foarte greu să scriu; la precedentele lecturi, când ajungeam la final mă așezam la birou și ideile își găseau singure locul în pagină. Dar după ce am citit Un bărbat intră în grădina paradisului zile bune am tot avut senzația că-mi scapă ceva din vedere, deși marile teme le-am identificat ușor. Eshkol Nevo nu se dezice de mai vechile lui obsesii (preocupări, ca să exclud urma vicioasă), dar le așază în pagină în cu totul alt fel decât a făcut-o până acum. Pasiunea pentru cifre se divide: vorbim despre trei capitole, trei povești de sine-stătătoare, dar în fiecare din ele este vorba despre doi – ori un cuplu, ori relația dintre părinte și copil – dând astfel voie să se dezvolte de la sine tema adulterului și încă alte câteva, prezente și în volumele traduse inclusiv în limba română (și apărute la Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei). Se suprapun poveștile celor doi, adică în fiecare din cele trei povești nu e vorba doar de o singură relație, de un singur cuplu, ci de mai multe; e foarte interesant cum aruncă plasa Nevo peste toți acești oameni, astfel încât să se creeze legături indestructibile între ei, deși inițial sunt atât de departe unii de ceilalți, încât nici vorbă de puncte comune.

„Mi-am amintit deodată cum la întoarcerea dintr-o vacanță de familie în nord, Liori ne întrebase ce înseamnă ceață. Orna conducea ca să mă lase să mă odihnesc, iar la radio transmiteau tocmai Where is my mind al formației Pixies, așa că mi-am pus o mână pe piciorul ei, ca să știe că și eu îmi aduc aminte de diminețile de vineri în apartamentul de pe Czernikovski, iar cu cealaltă mână am făcut ceea ce părinții din secolul douăzeci și unu fac atunci când nu știu să-i răspundă copilului, dar nu vor să recunoască: am verificat pe Google. Și după ce i-am citit lui Liori traducerea simultană pentru copii a termenului „ceață” de pe Wikipedia, ea și-a mușcat buzele ca întotdeauna când se gândește și a întrebat: Atunci ceața e de fapt un nor care a căzut?” (p. 76)

„Cu mari eforturi și o coordonare strânsă – care îmi aminteau cât de sincronizați eram cândva – am reușit, Orna și cu mine, să ascundem toată povestea față de Liori. Sau cel puțin mi se părea că reușisem. Într-o noapte, înainte de a adormi, m-a anunțat că nu vrea să moară. I-am spus că mă bucur să aud așa ceva. După care mi-a explicat cu cea mai mare seriozitate că vizitase lumea celor morți și că nu era nici o plăcere acolo. Pot să întreb cum ai ajuns acolo? am spus cu prudență. Mi-a răspuns imediat: pe Drumul Morții! Explicându-mi, ca și cum era ceva bine cunoscut: Intri într-un fel de tunel, iar când ieși din el, ești deja acolo.

Acolo?

În lumea lor, tată. A morților.” (p. 106)

Paradisul pierdut este un poem epic publicat în 1667 (deși fusese scris cu 10 ani mai devreme) de către autorul englez John Milton. Intrarea în paradis, de aici începe Dante Divina Comedia, cu ascensiunea spre prima sferă, invocația lui Apollo și explicațiile lui Beatrice despre ordinea lucrurilor din univers. Mult mai târziu, John Milton scrie celebrul poem epic Paradisul pierdut, semn că lumea nu-și pierduse interesul pentru viața de apoi și cu atât mai puțin pentru perfecțiune. Relația cu Dumnezeu e din ce în ce mai complicată, deși în fond lucrurile sunt simple și recunoscute de toți: suntem creațiile Lui. Despre liber arbitru și consecințele pe care le generează – căderea în păcat – s-au scris tomuri întregi și se vor mai scrie, chiar dacă lumea pare din ce în ce mai laicizată. Despre păcat și formele lui mai puțin evidente e în toate cele capitole/povestiri din Un bărbat intră în grădina paradisului.

Intrarea în rai, căderea din rai, paradisul pierdut și îngerii n-au sex, despre toate e vorba în fiecare din cele trei povești, dar mai ales în Un bărbat intră în grădina paradisului. Pentru ca (acest) bărbat(ul) să intre în paradis a fost nevoie de Drumul morții și Poveste de familie, două proze care au un punct comun – la un moment dat în dialogurile lor, Liat îi aduce aminte doctorului Caro de povestea bărbatului israelian care a murit pe Drumul Morții, pe când era în voiaj de nuntă. Lui Nevo îi ies în continuare foarte bine portretele, se desfată adunând detalii și trăsături, semn că în continuare natura umană îl fascinează. E un om al timpului prezent, fin observator al fenomenelor lumii și modele trecătoare. Alege să vorbească despre problemele actuale ale cuplului – căsătorit sau nu – din interior, dând voce la fel de puternică atât lui, cât și ei. Nici urmă de nostalgie, poveștile se consumă în prezent, acum și aici, dar, fiindcă există un dar tot timpul la Nevo, în subsidiar, într-un plan secund deloc lipsit de importanță subzistă această nevoie continuă a omului contemporan de a se raporta la tradiție. Că o face într-un fel de nerecunoscut de bunicii și strămoșii noștri, e cu totul altă poveste, la care Nevo ne lasă libertatea deplină să ne gândim sau nu.

Eshkol Nevo e un scriitor care alege să pună în pagină conflictele prin intermediul unei ironii foarte fine și a unui umor subtil, alimentat continuu datorită unui spirit de observație nedomolit de trecerea timpului. Nevo are nerv când scrie, povestea nu trenează, nu există pasaje inutile, nici exces de figuri de stil, deși ar putea foarte bine să scrie și în acest fel. Dar lui îi plac mult prea mult oamenii, personajele, așa că nu se desprinde de ei, iar splendoarea lumii ni se arată prin intermediul lor.

Tema aroganței e una din marile teme ale întregului volum, străbate toate cele povești, dar nu se relevă de la prima lectură. În fiecare din cele trei povești există un personaj care plătește scump pentru păcatul aroganței, iar acesta este ascuns precum firul de păr – vezi povestea talmudică care în traducerea românească lipsește – adică abia la finalul cărții îți dai seama că e unul din păcatele fundamentale pe care Nevo a pus lumina reflectorului. Dar, aici e marele lui merit, fără să fie moralizator și fără să împartă acțiunile umane în bune și rele. Și încă o lecție foarte importantă pe care ne-o strecoară Eshkol Nevo în poveștile din volum; el predă cursuri de creative writing de ani de zile și o face cu plăcere și acum, dacă ne luăm după indiciile strecurate parcă la întâmplare (dar nu e nici pe departe așa) în diverse locuri: el pur și simplu ne pune în față adevărate fișe de personaj, în ultima poveste chiar al unuia total absent (mama acuzatei, care nu mai este în viață, dar e importantă pentru construcția tramei).

„Și mi-a mai trezit încă o dorință: să aflu despre ea cât mai multe lucruri. Cum arată apartamentul în care se întoarce după serviciu? Are un partener, sau trăiește singură? Poartă adidași New Balance negri și atunci când merge la vreo petrecere seara? Ce fel de sport practică de are un corp atât de frumos? O fi vreo poză în medalionul pe care îl poartă la gât? Care e lucrul pe care îl are în poșetă și despre care nu ar vrea să se știe? Ce tatuaj are, care se întrezărește uneori între tivul pantalonilor și marginea șosetelor? Ce citește înainte de a adormi? Își umezește un deget ca să dea foaia?” (p. 120)

„Din când în când descopeream, Liat și cu mine – sau mai precis, aveam plăcerea să descoperim -, alte și alte lucruri comune; încercări libere-secrete de a traduce cântecele lui Leonard Cohen în ebraică, pentru că traducerile oficiale publicate nu ne erau pe plac. Slăbiciunea pentru cărțile științifico-fantastice, în special pentru Dune de Frank Herbert. Hipersensibilitate la cafeină. Platfus acut, care ne obligă să purtăm încălțăminte firma New Balance. Teamă de lifturi. Plăcerea excesivă de a coborî pe scările rulante, în momentul când pui piciorul pe prima treaptă, iar corpul se mișcă înainte ca și cum e gata să-și ia zborul. Sau să aterizeze.” (p. 122)

Pentru cei care nu cunosc foarte bine fenomenul dansului contemporan, fac acum o precizare: în Israel dansul contemporan este foarte dezvoltat și există multe companii și școli recunoscute în toată lumea, așa se explică de ce și muzica este foarte importantă pentru societatea israeliană contemporană. Și cred că aici rezidă și sentimentul de muzicalitate pe care l-am trăit citind Un bărbat intră în grădina paradisului. Frazele au ritm, curg, universurile sonore se nasc de la sine, iar notațiile concrete nu fac altceva decât să fixeze trama într-o anumită ramă. Dacă ești pe Drumul Morții, atunci asculți natura, dacă ești în sala de operații, împreună cu rezidenții și doctorii, atunci te trezești că ai mintea invadată de zgomotul scos de aparatele medicale, peste care se suprapun vocile bolnavilor și medicilor; iar dacă intri în grădina paradisului participi la o petrecere, unde muzica e cu adevărat specială (mă feresc să spun „muzica îngerilor”, nici pe departe de așa ceva, din punctul meu de vedere). Deloc în ultimul rând, Nevo are o cultură muzicală clasică foarte solidă – să-l pomenești pe Radu Lupu nu ține de modă, dimpotrivă (pentru necunoscători: Radu Lupu, ca și Sergiu Celibidache, n-a fost deloc adeptul înregistrărilor; fire extrem de emotivă, se consuma enorm înaintea unui concert, dar când începea să cânte se transforma.)

Doar puține experiențe muzicale pot fi comparate cu descoperirea unui nou continent. Dar acesta era sentimentul meu din timpul spectacolului formației Habrera Hativit – că ascult ceva ce nu mai auzisem până atunci. Se pot găsi cu siguranță explicații în teoria muzicii: scările muzicale arăbești foarte diferite de cele occidentale; modelele neregulate ale ritmului. Și, desigur, poți să te bazezi pe ereditate și să argumentezi că sângele sefard, cel fierbinte, care îmi curge prin vine s-a trezit la auzul melodiei Sharhoret interpretată de Shlomo Bar, pentru că evreii din Maroc și evreii din Hebron au venit cu toții după ce au fost alungați din Spania. Dar în timpul concertului nu m-am gândit la toate acestea. Muzica pur și simplu a activat în trupul meu zone care niciodată nu fuseseră activate până atunci și la Dror Ykra – când a fost bisat – m-am ridicat să dansez, eu, care la orice petrecere stăteam stingher pe lângă pereți. (p. 118)

N-am spus nimic. Aveam senzația că nu de vreo părere avea ea nevoie în momentul acela. Pe urmă m-am ridicat, m-am dus la raftul cu muzică clasică, am scos discul cu sonatele lui Schubert în interpretarea lui Radu Lupu, l-am așezat pe patefon și am pus acul la începutul celei de-a treia sonate. Între timp ea a băut și tot paharul meu. (p. 146)

Povestea care dă și titlul volumului este pe cât de bine scrisă, pe atât de frumoasă. Nevo a păstrat miezul de poveste și strecoară și aici (ca și în primele două părți) câteva din elementele ce țin de contemporaneitate. Un exemplu – îngerii n-au sex, e foarte adevărat, dar pune această idee într-un context cât se poate de contemporan – în grădina paradisului femeile se transformă în bărbați și invers, iar orgiile atât de omniprezente în știrile zilei de ceva vreme încoace devin fapt divers. Dar ar fi fost prea simplu ca Nevo să se oprească la acest prim strat, al superficialității, și să ne vorbească doar despre decadență și alte tare ale timpului prezent. Așa că despică firul narativ în două și ne trezim că înfiripăm din poveștile de 100 de cuvinte ceva ce am putea numi simplu destin. E un exercițiu destul aici, în construcția acestor povești, dar dincolo de splendoarea literară rămân în admirația profundă a autorului, pentru că n-a aglomerat spațiul literar, dimpotrivă, ceea ce înseamnă respect pentru cititor.

După eliberarea din spital

Dacă e să schimbăm – atunci lumea. Dacă e să păcătuim – atunci fără remușcări. Dacă un val – atunci verde. Dacă e să călătorim – atunci departe. Dacă pantofi – atunci ușori. Dacă e să traversăm – frontiere. Dacă e să facem – atunci pace. Dacă pace – acum. Dacă am rămas – vom iubi. Dacă am rămas – vom iubi. Dacă este timp – se scurge. Dacă dansăm – atunci sălbatic. Dacă e trecut – atunci uită-l. Dacă prizonier – atunci să evadezi. Dacă gard – atunci viu. Dacă să provoci – atunci scandal. Dacă bărbat – atunci femeie. Dacă femeie – atunci te rog. Dacă să gândești – atunci să faci. Dacă să faci – atunci să greșești. Dacă să greșești – acum. Dacă am rămas – atunci vom iubi. Dacă am rămas – vom iubi. Dacă am rămas – vom iubi. (pp. 239-240)

În loc de concluzie

N-am reușit să pun în pagină decât câteva idei care mi s-au părut importante. E foarte adevărat, n-am vrut să fac cronică în format clasic, adică să iau fiecare poveste în parte și să analizez, aș fi pierdut mult din farmecul intrinsec al acestora. Sunt câteva locuri în care Nevo nu te lasă să treci mai departe așa ușor și las aici doar două exemple:

„Nu a avut nici măcar loialitatea fundamentală de a ieși pentru a discuta cu ea.” (p. 133)

„Oamenii sunt aproape întotdeauna singuri, a spus.” (p. 143)

Scoase din context, s-ar putea să vi se pară banale, dar în construcția literară ele au o anumită semnificație. Nu în ultimul rând, Eshkol Nevo rămâne pentru mine scriitorul care nu te lasă indiferent: fie îl urăști și spui că e o bazaconie nesfârșită ce scrie, fie îi aștepți următoarele cărți recitindu-le pe cele deja scrise. Lui Nevo îi place la nebunie să scrie și încă o face cu pasiune, stârnind curiozități de care nu mă mai credeam capabilă. Sper să nu se domolească prea curând această pasiune, cred că e cea mai bună urare pentru un scriitor de calibrul lui.

Un bărbat intră în grădina paradisului de Eshkol Nevo