„Îngeri în America” la Teatrul Maghiar din Cluj

Impresiile de la spectacolul Îngeri în America, în regia lui Victor Ioan Frunză, jucat la Teatrul Maghiar din Cluj sunt covârșitoare, generând mari întrebări despre viață, moralitate, moarte, frică, salvare, identitate, separare, fantasmă etc. Dramaturgul Tony Kushner afirma:

„Câteva dintre cele mai bune scrieri ale mele sunt despre oameni adevărați – nefericiți, distruși, îngroziți. N-am inventat. Și eu sunt tot așa. Sunt o ființă complicată ca fiecare dintre noi, cu o mulțime de contradicții.”

Piesa Îngeri în America este un spectacol în două părți, structurat ca un roman fluviu în două volume independente: ,,Sfârșitul lumii e aproape” și ,,Perestroika”, ambele având aproape aceleași personaje, chiar de la premieră fiind reprezentate la un an distanță – 1991/1992. La noi a ajuns în 1997, dar nu a fost bine primită, fiind receptată ca o ofensă adusă valorilor tradiționale, reacția publicului fiind mai degrabă critică la adresa moralității piesei.

Victor Ioan Frunză are inițial o reprezentație la Teatrul Metropolis în 2013, în care sensurile textului dramatic încep să prindă contur, dincolo de stereotipuri, orientări politice, religie, boală, piesa devenind o metaforă a sensului vieții. Regizorul Victor Ioan Frunză reia montarea într-o formă inedită la Teatrul Maghiar Cluj stagiunea 2017-2018, reinventând spectacolul alături de scenografa Adriana Grand.

Prima parte a spectacolului spune povestea într-o manieră realistă care se dezvoltă în suprarealism prin elementele ireale care ,,irump” în ordinea naturală odată cu derularea poveștilor de viață – Louis/Balazs Bodolai află că prietenul lui Prior/Ervin Szucs are SIDA; Harper/Eva Imre intuiește că soțul ei Joseph/Peter Arus e homosexual; Harper e dependentă de vallium și are un prieten imaginar Mr.Lies/Sabolocs Balla; Prior descoperă că moare și vede îngerul ca un semn al apropierii de moarte; mama, rol dublu Emoke Kato, nu-și înțelege fiul care ar trebui să trăiască dupa normele mormonilor; fantasmele lui Harper o transportă într-un spațiu imaginar în Antarctica, unde se simte în siguranță.

Brechtian prin păstrarea didascaliilor care dau sugestii unde și când se întâmplă acțiunea, Victor Ioan Frunză reușește în acest spectacol magistral jucat de actorii Teatrului Maghiar să ne introducă în atmosfera anilor ´80 în care temele principale erau homosexualitatea, SIDA, comunismul, încălzirea globală. Actorii, respectând indicațiile scenice inițiale, joacă mai multe roluri fiecare, trecând de la o tipologie de personaj la cu totul altă reprezentare, astfel încât se creează impresia de dinamism construit prin asumarea identităților duale sau chiar terțiare -avocatul/Prior 1 interpretați de Bogdan Zsolt, primul construit prin tehnica realistă de reprezentare a unui om de afaceri sigur pe el, apoi speriat de boală, al doilea având o tentă ludică, cu un iz de personaj creat de Moliere, apoi rabinul/mama/Ethel Rosenberg, personaje interpretate de Emoke Kato, care poate fi autoritară, ironică sau detașată prin construirea personajelor atât de diferite.

E o dramă, poveștile de viață sunt exemplare și în toate se simte atingerea Morții, prin acel Înger, jumătate mașină, jumătate om, care poate fi un Înger Păzitor/Mesager al Morții și care este așteptat încă de la început prin semne – voci care pronunță verdicte, pene care zboară în aer, vise apocaliptice, elemente ancorate pe un suport al culturii pop, cu muzica formației Abba (I have a dream), deschiderea de la Golden Metro Mayer, elemente de film prin simultaneitatea scenelor conflictuale, toate dezordonând lumea, în așteptarea Îngerului.

Visul american se prăbușește, dezideratul „Looking good, feeling great” a ajuns la un sfârșit, în care boala, respectiv acea boală – SIDA, care reprezintă în concepția luiSusan Sontag „irealitatea apocalipsei” poate contamina totul, fiind boala care separă, care desparte, recreând universurile concentraționare. Susan Sontag în cartea ,Boala ca metaforă definea, de altfel, marile boli -metafore ale omenirii – tuberculoza, cancerul; SIDA este metafora lumii moderne, care te marginalizează, punându-ți un stigmat ,asemenea leprosului, care e vindecat prin credință. În piesă vindecarea nu e încă posibilă, avocatul mai degrabă preferă să-și mistifice boala cu un cancer la ficat, decât să devină un marginal, repudiat de societate. „Nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit” spune Pascal și cred că regizorul Victor Ioan Frunză lasă o urmă de speranță prin Îngerul, creat aemenea nouă, adică după chipul și asemănarea mea în acest Timp al tehnologiei, al Îndepărtării de Celălalt.

Prima parte se încheie cu sentimentul că urmează să descoperim urmarea acestei căutări în următorul episod în acest Teatru serial cu o continuare sugestivă – Perestroika.