Doina Jela este scriitoare, editoare, publicistă. Volume publicate: Cazul Nichita Dumitru, încercare de reconstituire a unui proces comunist; Telejurnalul de noapte; Această dragoste care ne leagă; Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar, carte ecranizată de Lucian Pintilie în După‑amiaza unui torționar; Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste; Afacerea Meditaţia Transcendentală, în colaborare cu Cătălin Strat şi Mihai Albu; Reuşeşti sau mori – convorbiri emailate cu Vladimir Bukovski; Ungaria 56, Revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist, în colaborare cu Vladimir Tismăneanu; O sută de zile cu Monica Lovinescu; Oleg Danovski. Omul, artistul, legenda; Villa Margareta, roman; Efectul fluturelui, roman.
A îngrijit și/sau prefațat mai multe ediţii, printre care Neculai C. Munteanu, Ultimii şapte ani de‑acasă. Un ziarist în dosarele Securităţii; Războiul de treizeci de zile. Jurnal colectiv de campanie. Alte volume: Ghidul viitorului student, proiect original. A participat la numeroase volume colective: Analele Sighet; Cum era, cam aşa (coord. Călin Mihăilescu); Cartea cu bunici, Războiul de 30 de zile. Traduceri: Stéphane Courtois, Cartea neagră a comunismului (în colaborare); Boris Souvarine, Stalin; Marguerite Yourcenar, Lovitura de graţie; Olga Lossky, Recviem pentru un cui; Stéphane Courtois (coord.), O noapte atât de lungă; Diane Ducert, Femeile dictatorilor, vol. I, II. A redactat numeroase cărţi din engleză, franceză, italiană, în special de istorie recentă şi ştiinţe sociale. A coordonat colecțiile Procesul comunismului de la Editura Humanitas și Actual de la Curtea Veche Publishing.
Alte activităţi: a fondat, împreună cu Mihai Creangă, Teodora Stanciu și alții, Asociația Ziariştilor Independenţi din România, filiala românească a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni cu sediul la Bruxelles (AEJ).
*
Fragment
Divina
Fără nicio asemănare nici cu ultima frică, de bruftuielile Ei. Mai precis de lacrimile Ei, de dezaprobarea Ei și de amenințările Ei cu plecarea. Iată ceva ce n‑ar mărturisi nimănui,
nici fratelui Ivanciu: acea teamă nu‑l mai încearcă deloc. S‑a făcut băiat mare, nu atât de mare cât și‑ar dori, desigur, dar destul cât să înceapă să bănuie că amenințările ei sunt mai
mult de formă, un fel de spectacol. Chiar dacă reproșul că nu e niciodată destul de cuminte după gustul ei mai adie ca o aripă de pasăre în piept, uneori, după părerea lui prezentă, este destul de cuminte. Și știe să se și apere atunci când e acuzat pe nedrept. Chiar dacă Ea spune Ăsta te face din vorbe, ca grecii, de parcă n‑ar fi și el copilul ei, acum îi răspunde: Ce‑am făcut, bre? Am omorât vreun om? Și‑i numără pe degete: când aduce apă, adună ouăle din cuibare, aleargă după
gâște pe izlaz și face toată treaba în casă, e bulgar, ca Ea. Când explică de ce n‑a putut să facă ceva din toate astea, e grec, ca Tata. Când face nefăcute mari de tot e ce‑a rămas din națiile
existente în sat. Cu toate că, dacă e vorba de cuvinte meșteșugite, făcute să te încurce și să te învinuiască, să rezulte că niciodată nu ești destul de cuminte, pe Ea n‑o întrece nimeni.
Ce să faci, Nicolciule, tată, e mamă‑ta. Alta n‑ai. Doar o mama te ține în burtă. Te ține‑n burtă, parcă‑i cangur.
Acum, ca s‑o spună pe aia dreaptă, nici ieșit din comun de cuminte n‑a fost cât au fost mici și nu fusese niciunul dintre cei șase copii ai lor, nici măcar Marcu, preferatul Ei. Dar lucrurile s‑au schimbat. Întâi, că nu se mai bat între ei, frații.
Dimpotrivă. La încăierările periodice de la movila de gunoi, în căutare de magneți, liță, cositor, carcase de acumulatori sau alte minunății din care se pot face o mie de lucruri, numai un fluierat să audă, și frații lui sar ca unul dacă sunt pe aproape. Românii și turcii o rup la fugă ca la Nicopole, doar strigă de departe ce‑au auzit la întruniri: Toată greco‑bulgărimea e nepoata lui Traian!
Preferatul ei, Marcu, nu se bagă. Doar îl extrage pe el de acolo. Lasă, Nicolciule, că‑ți aduc eu liță. Și tot ce‑ți trebuie. Ea, câteodată, până și lui Marcu îi spunea că nu e de pus la icoană, dar Marcu poate nu avea atâta nevoie de laude ca el.
Și nu îl doare când o aude căinându‑se ce cuminți ar fi fost cei doi născuți înaintea lor, dacă n‑ar fi murit. Crede și el: despre cineva pe care nu l‑ai cunoscut că nu existai, cineva poate să spună orice. Acum nu‑i mai amintește când se mai supără, rar, pe ei. Dimpotrivă, a ajuns chiar să le ia apărarea, când o fac de oaie, dacă o fac.
Babă frumoasă și copil cuminte ai văzut matale, bulea
Iordano? Uite, îi altoiesc, dar degeaba.
Și asta da, se mai întâmplă: ultima dată, când, scăpând la mustață de rufa umedă și grozav de dureroasă cu care era cât pe ce să‑l altoiască, dacă nu și‑ar fi curbat posteriorul ca un arc și n‑ar fi sărit gardul dinspre uliță înainte să‑l atingă, i‑a amintit cum chiar ea recunoscuse că nu există babă frumoasă și copil cuminte. Aproape că‑i scăpase și ei un zâmbet când Tata, și de fapt toți muriseră de râs, dar tot îl probozise: Lasă că‑ți arăt eu babă frumoasă, împielițatule, când te‑o apuca foamea…
Nu‑i arătase nimic și nici nu‑i mai amenințase că pleacă, de ani și ani.
*
La drept vorbind, de mult nu mai fuseseră răi, nu se mai încăieraseră, nici cu alți copii din sat, nici între ei, ca EA să înceapă să‑și facă bocceaua. Și uitase de când nu le mai spusese una‑două, când le era lumea mai dragă, fi‑v‑ar sămânța afurisită și am să plec unde mă duc picioarele, să nu vă mai văd în ochi și să nu vă mai aud pe niciunul!
Bineînțeles că asta ar fi fost o catastrofă. Nimic și nimeni nu e mai important ca Mama, oricât ai umple tu magazia de invenții și inovații.
Dar el și fratele Ivanciu începuseră să înțeleagă, mai exact să bănuiască, în acea scenetă cu plecarea ei nu atât cine știe ce supărare pentru nefăcutele lor. Nici faptul că din când în când o mai certa, blând, Tata că stătea la taine cu vecinele, în timp ce ei toți munceau din greu la Cărămidărie, la pus olanele în forme…
— Nefăcutele lor, Plameno? zicea Tata. Nefăcută sau arsă e papara asta pe care o uiți tu pe vatră…
— Ce știi dumneatale, Vasile (când se supăra, nu‑i mai zicea Tatei tu), sunteți șase, și toți băieți. Până și câinele e tot bărbat! Să nu stau de vorbă și eu cu o femeie??
S‑o fi văzut atunci cum fața i se schimba și glasul i se înăsprea ca al Divinei, cum îi ziceau și Gazeta Sulinei, și Conservatorul Dobrogei, și Dobrogea Jună, și Ovidiu, și Buletinul Camerei de Comerț și Industrie, și tot teancul de ziare adus de Tata și păstrat pe lavița de deasupra bancului din magazie, artistei Lucia Sturdza Bulandra, cea venită prin toată Dobrogea în turneu.
Băieții se cam prinseseră. De acolo i se trăgea ei, și nu de la nefăcutele lor sau de la faptul că erau șase și cu Tata șapte și n‑avea și ea un suflet de femeie cu care să vorbească.
De când Tata a dus‑o și la Sulina, și la Babadag, de două ori, special s‑o vadă. Fără Scurta nu se face nunta, a mormăit tocmai el, Mezinul atunci, prilej să‑și ia de la Tata singura scatoalcă, ușoară, care nu l‑a durut și nu i‑a rănit demnitatea. Fiindcă îl articulase pe drept.
Își amintește cât de frumos se îmbrăcase și cât de frumoasă era, cu obrazul alb și ochii albaștri și părul eliberat din basma și strâns în coc la spate. Față de acea Divină care arăta în poză chiar ca o babă urâtă cu nasul mare și cu un potcap cât cazanul de săpun pe cap.
Dar când s‑a întors, vocea, intonația și gesturile prefăcute cu care începea să‑și facă bagajul atunci când se supăra nu mai erau ale ei. Parcă nu mai era ea de când Divina trecuse prin zonă. Și un timp se supăra și amenința cu plecarea mult mai des ca înainte, cu motiv sau fără motiv.
*
Din nimic, numai ce‑o vedeai cum începe să‑și azvârle într‑o cutie lucruri de‑ale ei și să‑și tragă pe picioare ciorapii. Atunci era distracție – ei toți, Marcu, Ivanciu, Dănică, Ilie, Manoli, Nicolciu se repezeau: unul să‑i apuce ciorapul de vârf și să‑l tragă înapoi, ceilalți, în spatele lui, ca în poza cu ridichea uriașă din cartea de abecedar, ținându‑se unul pe altul de mijloc. Cine nu încăpea îi ascundea valijoara, nu mai mare ca un ghiozdan, de carton. Toți râzând pe sub mustață (pe care se înțelege că n‑o avea niciunul).
Să râdă pe față el, unul, nu îndrăznea. Parcă tocmai conștiința vinovăției și a faptului că ea avea dreptate îl intimida. Cum spunea poezia lui Bogdan Petriceicu Hasdeu: Răzbunarea cea mai cruntă este când dușmanul tău/e silit arecunoaște că ești bun și dânsu‑i rău! Mai ales că așa îl numea: Dușmanuʼ ăsta mic, împielițatul ăsta și cu Ivanciu, ei sunt vinovați. Și tocmai el, vinovatul, stă nepăsător? Așa era. Nu numai că nu râdea, cu sau fără mustață, dar abia participa la joc, de formă, mulțumindu‑se să‑i ascundă botinele… Care om vinovat mai are și puterea să‑și recunoască pe loc vina, măi, Plameno? Lasă‑l, că a greșit, mă, n‑a omorât vreun om.
Și Tata îi punea mâna pe cap. Dar dacă nu participa dintr‑un motiv și mai vinovat? Că‑și dorea, în adâncul sufletului, să rămână numai și numai cu Tata?
*
Ea are un nume neobișnuit: Plamena. Și l‑a păstrat. Spre deosebire de Tata, care și l‑a schimbat în acte, l‑a românizat încă din 1928, în speranța să‑și aducă și familia la adăpost aici, rămânând doar cu porecla „Vasile Grecu”, ea și‑a păstrat numele. Ar fi fost și greu să și‑l schimbe: Tata așa o strigă, de o sută și de o mie de ori pe zi. Nu poate trăi fără să‑i spună numele de o sută de ori pe zi: Plameno, vezi că am venit, Plameno, vezi că eu plec, Plameno în sus, Plameno în jos.
Dar cine n‑are nume neobișnuit aici, unde este cel mai deosebit loc din lume, că e la marginea oricărui pământ locuit? Zebure, Cader, Ivanca, Jela, Grutcă, Patentașu, Aram, Agop, Ghețu, Rebegeală, Zarcu, Ciopa. Și locurile au nume aparte: Bardalia, Ghiaurchioi, Chituc, Caraharman (Carahorman), Gargalâc. Nu mai spune de cum își vorbesc cu bre și cel mai ciudat cuvânt, pentru femei: bulea Iordana, bulea Plamena, bulea Ivanca. Un fel de țață. Sau dadă, cum spun românii‑români, destul de puțini de altfel în sat, care sună diferit, dar nu cine știe ce frumos.
Frumos sună tanti și mai ales tușă, astea sunt nume de români‑români. Și copiii le folosesc. El numai cu unele nume: Tușa Păuna, Tușa Varvara, Tușa Vanița. Tușa Păuna, care a moșit tot satul, și pe el, respectiv Tușa Varvara, care a hrănit toți copiii satului cât au fost la grădinița sezonieră. Și Tușa Vanița, singura din sat care face meseria de doică. E doica Polixeniei, și când se gândește la ea, i se aprind obrajii de recunoștință pentru grija pe care i‑o poartă. Se gândește la ele recunoscător, ca și cum de atunci ar fi trecut un secol, iar el ar fi deja departe de toți
și de toate.
Chiar, unde ar putea fi el peste un secol? În 2038? Acolo unde ești acum, Tușă Păuna, să fii sănătoasă. Acolo unde ești, Tușă Varvara, să fii și matale sănătoasă. Acasă sau la arie, sau la grădiniță, sau ajutând un copil să se nască. Sau ocrotind o fată singuratică și timidă și nepricepută să facă de niciunele, ca Polixenia.
Ca să‑și termine vorba, de atins i‑a mai atins, dar de plecat n‑a mai zis că pleacă din anul când Divina, cu nasul ei lung și cu cazanul de săpun pe cap, a fost în turneu prin Dobrogea anexată. Tot în anul când a venit și Regele, în trecere spre Balcic. L‑a atins în special pe el, avantajul celui mai mic, măi, Nicolciule, tată, ce să‑ți fac, îl consola Tata punându‑I o mână pe cap.
Noroc cu Tata. Fiindcă ce‑i drept nu‑i păcat, pedepsele Ei sunt mai dureroase sufletește decât trupește. Când ești aproape sigur că ți‑a uitat boroboața și te apropii de ea, mai mereu aplecată deasupra albiei cu rufe de spălat, în curte, dornic să te oferi pentru vreun ajutor, te execută. Cu o promptitudine și o viteză incredibile, de parcă n‑ar fi spălat rufe până atunci, ci ar fi simulat, așteptând momentul, imediat ce mâna ei stângă, mai rapidă, te înșfacă de braț, rufa din dreapta, abia un pic stoarsă, îți și mângâie părțile posterioare. Abia apuci să‑ți încordezi spatele ca un arc, iar rufa să‑I zboare prin aer, fără să te mai atingă și a doua, a treia oară și să se oprească în praful bătăturii. De unde tot tu te apleci, plin de solicitudine, ca un cavaler medieval fără armură, i‑o ridici și i‑o întinzi, de departe. Pentru ca Ea s‑o ia din mâna ta și s‑o azvârle la loc în albie, s‑o spele din nou. Dar cu fața întoarsă, ca să nu vezi că până și ea râde, nu numai Tata, dacă se nimerește pe‑acolo, și împielițații de frați, care râd toți pe sub mustață. Pe care doar Marcu începea s‑o aibă la vremea când astfel de execuții au încetat.
*
Ce‑i drept nu‑i păcat, nu atât din răutate, cât cumva dintr‑un prea plin al bucuriei proaspete de a fi pe lume și din alte câteva defecte derivate1, cele mai multe ocazii de făcut bocceaua i le dădeau împreună, nu unul dintre ei anume și, în orice caz, nu doar el.
