„Imperiul. Cum a creat Marea Britanie lumea modernă” de Niall Ferguson

Ceea ce au reușit să facă grecii în Antichitate poate fi considerat pe drept cuvânt un veritabil miracol. Concentrarea energiilor pe o suprafață mică de pământ, în plus aridă și neospitalieră, a dus la descătușarea acestora și modelarea gândirii umane, ale cărei fundamente au fost așezate acum. Mai mult, grecii nu s-au lăsat mai prejos nici din punct de vedere militar: sfidând copleșitoarea superioritate numerică a perșilor, aceștia au reușit să îi învingă printr-o mobilizare extraordinară și o atitudine pe măsură. Preluată, asimilată și difizată de romani, civilizația greacă a modelat lumea europeană așa cum o știm.

Mutatis mutandis, poate fi considerat un miracol faptul că o țară de mărime medie, izolată de continentul european, a reușit să împingă bătrânul continent spre modernitate și să ajungă a stăpâni la începutul secolului al XX-lea aproximativ un sfert din suprafața planetei? A fost acest imperiu un fenomen pozitiv sau mai degrabă negativ? La aceste două întrebări, încearcă să răspundă istoricul britanic Niall Ferguson, prin intermediul lucrării sale Imperiul. Cum a creat Marea Britanie lumea modernă, apărută în 2003, iar în acest an în traducere românească, la Editura Polirom din Iași. Evident, răspunsurile la interogațiile de mai sus nu poat fi nici simple, nici fără echivoc, cu atât mai mult cu cât acțiunea imperiilor, în general, produce o gamă largă de reacții, de la condamnare fermă până la regrete adânci. Nu acesta este cazul Imperiului Austro-Ungar, de pildă? În timp ce unii, precum scriitorul Stefan Zweig era nostalgic gândindu-se la stabilitatea pe care o oferea acesta, văzută drept o „vârstă de aur”, alții l-au descris drept un mecanism opresiv al naționalităților incapabile de ripostă, precum românii.

Anglia a intrat relativ târziu în cursa pentru stăpnirea de colonii, de-abia la mijlocul secolului al XVII-lea obținând Jamaica, ceea ce face cu atât mai spectaculoasă evoluția sa ulterioară. A fost imperiul colonial britanic consecința unui „acces de neatenție” sau, dimpotrivă, un „act de imitare conștientă”, așa cum susține Niall Ferguson? În orice caz, o seamă de factori au concurat, deși probabil este greu de determinat importanța exactă a fiecăruia. Două dimensiuni par însă să privilegieze ascensiunea britanică: cea politică și cea economică. Spre deosebire de Spania, de exemplu, articulată strict pe dominația arbitrară a unui centru de putere, monarhia engleză nu a degenerat niciodată în absolutism, dimpotrivă, puterea monarhului a fost îngrădită succesiv. Cu excepția războiului civil din 1642-1649, Anglia nu a fost zguduită de mișcări revoluționare, așa cum s-a întâmplat în Franța. Un grad înalt de libertate politică s-a tradus în dezvoltare economică, elita politică și financiară fiind în siguranță în raport cu posibile ingerințe sau abuzuri. Printre altele, asta a permis Angliei să devină prima națiune industrială, cu toate consecințele cunoscute. Peste toate acestea, tenacitatea englezilor le-a permis recuperarea tehnologică în privința construcției de nave, marina britanică stăpânind cu autoritate căile maritime timp de mai multe secole. Nu a lipsit nici întrepătrunderea celor două dimensiuni, exemplificată de „Revoluția glorioasă” din 1688, care a reprezentat un pas decisiv spre întărirea monarhiei parlamentare, dar a avut și „caracterul unei fuziuni de afaceri anglo-olandeze”:

„Bărbații care au organizat Revoluția Glorioasă au considerat că nu au nevoie de nici un fel de lecții de politică sau de religie din partea unui olandez. La fel ca olandezii, Anglia avea și ea protestantism și un guvern parlamentar. Dar ceea ce putea să învețe de la olandezi erau practicile financiare moderne.”

Sumarizând, imperiului i-au fost puse bazele de o serie de persoane curajoase, dar fără scrupule, pirați, războinici sau perceptori, încurajați sau susținuți de un regim politic eficient, precum și de o populație aflată în goana după consum și care a dezvoltat o pasiune pentru dulciurile aduse din colonii.

Într-adevăr, ceea ce a reușit Marea Britanie să facă pe parcursul a câteva secole se apropie, probabil, cel mai mult de conceptele de globalizare sau de guvernare mondială. A reușit aceasta cu o administrație suplă, dar riguroasă și onestă, așa cum Australia a fost inițial un debușeu pentru infractorii condamnați. Anglia a pierdut coloniile americane, dar a reușit să își mențină soliditatea imperiului și supremația navală. În fond, prăbușirea sa nu a fost o consecință ale unor revolte interne, care să clatine serios dominația britanică, ci a venit în urma confruntării cu alte state sau imperii. În pofida faptului că Marea Britanie a reușit să iasă învingătoare în ambele războaie mondiale, prețul plătit a fost inevitabil unul ridicat, iar disoluția imperiului britanic a lăsat loc irezistibilei ascensiuni ale Statelor Unite ale Americii.

Așadar, ce caracter a avut Imperiul Britanic? Trebuie să spunem din capul locului, împreună cu autorul, că nici măcar nu se poate pune problema dacă imperialismul britanic a fost fără pată pentru că este evident că nu a fost. La fel de adevărat este că, dacă vom compara politicile coloniale ale altor state, exploatarea, violența, atrocitățile ne vor apărea mult mai severe. Dar a compara astfel de poltici duce mereu la relativizare. În fond, nu se poate discuta de „moralitatea” unor state; acestea nu sunt bune sau rele, ci își urmăresc doar interesul, indiferent de practicile pe care trebuie să le adopte. Astfel, fenomenul sclaviei a fost o realitate crudă, dar necesară în logica imperială britanică: între 1662 și 1807 în jur de 3,5 milioane de africani au fost duși pe continentul american drept sclavi, în condiții de transport umilitoare și care secerau multe vieți, la fel cum munca efectivă era una extrem de dificilă. De altfel, situația nefastă a populației de culoare din Statele Unite ale Americii, așa cum se știe, s-a prelungit nepermis de mult timp. În 1780, în Bengal, o creștere abruptă a taxelor a dus la declanșarea unei foamete care a produs aproximativ cinci milioane de victime. În 1783-1784, o altă foamete a dus la dispariția unei cincimi din populația zonelor de șes din India, iar exemplele pot continua. Situația nu se prezenta mai bine nici în partea europeană a imperiului, în proximitatea Angliei: în Irlanda, între 1846 și 1850, una dintre cele mai dure catastrofe din istoria acestei țări, întreținută totuși de englezi, tot sub forma unei foamete, a produs aproximativ un milion de decese.

La fel, tentativele de rebeliune împotriva britanicilor au fost reprimate cu o duritate ieșită din comun. Răscoala Șipailor din India, care poate fi privit drept echivalentul războiului de independență al coloniilor americane, a determinat o reacție feroce:

„În Cawnpore, generalul-brigadier Neill i-a silit pe răzvrătiții capturați să lingă sângele albilor care le fuseseră victime, înainte de a-i executa. La Peshawar, patruzeci de răsculați au fost legați de țevile tunurilor din care apoi s-a tras, făcându-i bucăți, o veche pedeapsă mogulă pentru răzvrătire. La Delhi, unde luptele au fost deosebit de violente, trupele britanice au fost necruțătoare. Căderea orașului, în septembrie, a fost o dezlănțuire de măceluri și jafuri.”

Mitraliera Maxim a făcut parte din arsenalul firesc de cucerire sau reprimare, alături de mijloacele pașnice. În Africa, în 1893, în luptele de pe râul Shangani, 1500 de luptători matabele au fost secerați de gurile de foc, în timp ce britanicii au avut patru soldați morți. Superioritatea tehnologică uriașă în raport cu continentul african s-a tradus, deseori, în acest tip de acțiuni. În 1898, în Sudan, armata locală a suferit o pierdere de 95% din efectivele sale de peste 50.000 de soldați, ca urmare a confruntării cu o armată britanică. De altfel, Africa a devenit un simplu teritoriu supus împărțirii de către puterile europene, care nu s-au ferit să încalce cu seninătate orice minimă decență: în Congo, aproximativ jumătare din populație, adică zece milioane de oameni, a pierit ca urmare a foametei, masacrelor sau bolilor, ca urmare a politicii regelui belgian Leopold al II-lea. Nu în ultimul rând, războiul englezilor cu burii, marcat de câteva înfrângeri neașteptate a primilor, a dus la implementarea unor tactici iraționale: au fost distruse peste 30.000 de ferme, la fel cum au apărut acum, chiar dacă nu în premieră, lagărele de concentrare, und au murit aproape 30.000 de oameni, majoritatea copii, ceea ce însemna un procent de 15% din întreaga populație bură.

Pe de altă parte, încearcă să sublinieze Niall Ferguson, aceste evenimente erau inevitabile și ar fi fost provocate de orice alt imperiu. Cel puțin, însă, britanicii, au încercat, dintr-un impuls intern, să echilibreaze balanța. Au edificat britanicii un sistem uriaș de comerț cu sclavi, dar tot ei au fost cei care i-au pus capăt; mai mult, au trimis marina să lupte pentru a împiedica continuarea acestui flagel. Au creat britanicii lagărele de concentrare, dar tot ei, ca urmare a presiunii opiniei publice, au pus capăt acestui crud experiment și i-au recunoscut caracterul profund imoral. Se adaugă la acestea politica generală de colonizare britanică, care a ridicat standardul de viață al celor supuși dominării. Investițiile au fost considerabile și s-au tradus în edificarea unui grad important de urbanizare, construcție de căi ferate sau mijloace moderne de comunicații. Administrația britanică a fost una eficientă, ieftină și incoruptibilă. Datorită influenței britanice, arată autorul, a fost posibilă diseminarea ideilor de democrație, drepturile omului sau a liberului schimb. Să remarcăm și uimitoarea forță de penetrare a limbii engleze, devenită un bun universal. Cu atât mai mult cu cât diferențele economice dintre Anglia și coloniile sale s-au adâncit după destrămarea imperiului: astfel, în 1955, PIB-ul pe cap de locuitor în Marea Britanie era de șapte ori mai mare decât cel din Zambia, în timp ce în anii 2000 era de 28 de ori mai mare. Asta ar putea însemna că britanicii nu au urmărit spolierea coloniilor, deși unele dintre ele sunt sărace astăzi, așa cum altele sunt state cu democrații solide și economii puternice. Oare asta să însemne că sub o altă stăpânire sau chiar în absența unei stăpâniri externe, multe dintre aceste state ar fi stat mult mai rău din toate punctele de vedere, cu toate că ar fi lipsit excesele schițate mai sus. Dar ar fi lipsit?

Este o polemică probabil interminabilă, mai ales dacă vom analiza evenimentele de la înălțimea epocii noastre, care a eliminat multe dintre nedreptățile trecutului și pune accent pe existența drepturilor omului și toleranță, chiar dacă mai este cale lungă până la generalizarea lor absolută. Cert este că Niall Ferguson privilegiază interpretarea potrivit căreia Imperiul Britanic a avut certe laturi pozitive și care oricum le copleșesc pe cele mai puțin fericite. Lumea edificată de Anglia era una stabilă, în care accentul se deplasa ireversibil spre respectarea legilor și al proprietății private și pe o guvernare atentă și responsabilă în raport cu nevoile cetățenilor:

„Dificultatea în cazul realizărilor imperiului stă în faptul că ele sunt mult mai ușor considerate de la sine înțelese decât păcatele imperiului. (…) A ne imagina o lume fără Imperiu ar însemna să ștergem de pe hartă elegantele bulevarde din Williamsburg și din vechea Philadelphia; să aruncăm în mare fortificațiile bondoace de la Port Royal, Jamaica; să redăm sălbăticiei minunata siluetă a orașului Sydney; să facem una cu pământul mahalaua umedă și fierbinte de la țărmul mării care este Freetown, Sierra Leone; să umplem cariera de la Kimberley; să demolăm misiunea de la Kuruman; să prăvălim orașul Livingstone în cascada Victoria, care va reveni, desigur, la numele ei inițial, Mosioatunya. Fără Imperiul Britanic, nu ar mai exista nici Calcutta, nici Bombay, nici Madras. Indienii pot să le redenumească de câte ori vor, ele rămân orașe fondate și ridicate de britanici.”

Cartea istoricului britanic este rezultatul realizării unei serii documentare despre acest subiect, ceea ce o face ușor tributară unui limbaj mai senzațional pe alocuri, la fel cum descrierile unor personaje precum Livingstone au contururi hagiografice. În pofida acestor scăderi, lucrarea este o analiză solidă, amplu documentată și scrisă cu talent narativ asupra unuia dintre cele mai importante și fascinante subiecte din istorie. Este, așadar, o lectură, deopotrivă dificilă și accesibilă, dar obligatorie pentru istoricii modernității. Dar Marea Britanie? După destrămarea imensului său imperiu colonial, s-a alăturat, după multiple ezitări și dezbateri, comunității europene, pe care acum este pe cale să o părăsească. Ceva ne spune însă că, indiferent de evoluția pe care aleg să o urmeze, britanicii vor cădea mereu în picioare. Cel puțin, percepția va fi, din nou, că se află de partea bună a istoriei.

Niall Ferguson – „Imperiul. Cum a creat Marea Britanie lumea modernă”

Editura: Polirom