Americani la Moscova

Sana Krasikov este o scriitoare curajoasă, dar mai ales extrem de tenace. Să parcurgi „sute de ziare, interviuri şi cărţi” despre „turbulenta şi tragica epocă stalinistă” este, aşa cum ea însăşi mărturiseşte, un efort considerabil. Pe care însă l-a asumat exemplar. Rezultatul? Romanul Patrioţii, un volum de 714 pagini, publicat anul trecut în SUA şi tradus la noi, tot în 2017, de către Ciprian Şulea pentru Editura Litera, în colecţia buzzBooks.

Sana Krasikov este ucrainiancă la origini, dar trăieşte cu familia în Hudson Valley, New York, acolo unde şi-a scris povestirile şi acest prim roman, extrem de bine primit de critica literară şi de public, ceea ce a făcut posibilă includerea autoarei pe lista Granta a celor mai buni tineri romancieri americani, potrivit informaţiilor de pe coperta 2 a volumului.

În faţa unei cărţi de asemenea dimensiuni e firească ezitarea oricărui cititor. Oare n-ar putea fi esenţializată povestea? Nu cumva există prea mult balast, o politizare excesivă a subiectului, tezism prăfuit, clişee greoaie, demonizarea unei epoci în care totalitarismul stalinist a atins cote inimaginabile, abominabile chiar? Sunt exact întrebările pe care mi le-am pus eu însămi frunzărind cartea, îndoindu-mă că mă voi lăsa confiscată de sutele depagini. Şi totuşi…

Eram curioasă cum se vede Moscova stalinistă prin ochii unei tinere şi entuziaste fete din Brooklyn. Florence Fein, o idealistă care aderă la mitul comunist dintr-o profundă convingere interioară. Aceea că e nevoie de ea şi de eforturile ei nu în America, pe care o detestă pentru conformismele ei, ci în Rusia, ţara în care viitorul era sinonim cu provocările specifice vârstei foarte tinere.

În naivitatea ei, setoasă de o libertate pe care „ţarcul din Brooklyn” o refuza domnişoarelor de familie bună, Florence asistă iniţial la discuţiile din campusul studenţesc, unde mai mulţi tineri dezbat ideile promovate de Lenin şi Marx, de Stalin şi Troţki. E sedusă de entuziasmul lor. Se cuvine să spunem, însă, că în America anului 1932,

„la Colegiul Brooklyn, fetele nu erau mai puţin militantedecât băieţii, se tundeau scurt, purtau rochii ca nişte saci şi sandale fără ciorapi, mergeaudin uşă în uşă ca să pledeze în faţa unor gospodine irlandeze în favoarea mijloacelor contraceptive”. (pag.32)

Exista libertate de exprimare (şi) pentru fete. Florie Fein aspiră, se pare, spre o viaţă în care să aibă şansa unei provocări unice, aceea care dă greutate şi sens. Nu măritişul, nu viitorii copii, nu tihna americană, lineară în specificul ei mic-burghez. Se desprinde, în cele din urmă, de familie, într-un acces de personalitate care va duce la tragedia vieţii sale. De aici încolo, cartea va derula, contrapunctic, atât destinul acestei femei care părăseşte America în favoarea Rusiei, cât şi destinul urmaşilor ei direcţi, fiul şi nepotul. Înaintăm treptat prin istoria Moscovei începând cu 1934 şi până în 2008, în paralel cu istoria americană din aceeaşi epocă. Din prezentul mileniului III, fiul încearcă să recupereze şi să înţeleagă avatarurile mamei sale, alegerile ei care, după el, frizează adesea inconştienţa. Când dosarele fostei securităţi sunt desecretizate, el speră ca sutele de pagini să-i ofere limpezirea şi liniştea: a fost mama lui o informatoare sau o victimă a propriilor alegeri? Ce (mai) înseamnă, în condiţiile unei atroce lupte pentru supravieţuire, patriotismul? Cine sunt patrioţii? Cei rămaşi în America? Cei plecaţi în altă ţară din varii motive? Ruşii lui Stalin? Ruşii obişnuiţi? Ruşii din perioada poststalinistă? Americanii din ambasade, care le refuză compatrioţilor şansa revenirii în ţară? Când, după ororile îndurate sub regimul opresiv al unei ţări în care venise animată de cele mai bune intenţii, ajunsă deja la senectute, Florence Fein refuză să-şi urmeze familia în America, fiul ei, Julian, se întreabă dacă nu cumva mama lui suferă de un anumit sindrom neurologic:

„Poate că nu aş fi fost atât de dur faţă de mama dacă ea ar fi fost un rus obişnuit afectat de acea formă naţională de sindrom Stockholm pe care ei îl numesc patriotism. Dar nu era. Era, ca şi mine, americancă. Chiar mai mult. Ea crescuse pe străzile mărginite cu ulmi din Flatbush, Brooklyn, studiase matematica printre primele studente emancipate de la Colegiul Brooklyn, ascultase discuţiile de la radio ale lui Roosevelt şi se uitase cum Cagney o sărută pe Harlow pe ecranul de la Paramount. Oricât ar fi pretins ea că uitase toate aceste lucruri, eu n-am fost niciodată convins că toată această educaţie din New York putea să-i fi ştearsă din memorie ca şi cum ai răzui o vopsea scorojită. Şi acum sunt sigur că ea trebuia să fi ştiut cândva care e gustul libertăţii”. (pag. 30).

Doar că libertatea e un concept… elastic. Fiecare generaţie se raportează diferit la formele pe care le îmbracă libertatea. Pentru Florence Fein, evreica americană, a sfida normele comunităţii şi ale familiei, a te angaja când şi unde doreşti înseamnă libertate. A continua să crezi în utopia comunistă, la fel, libertate. A te îndrăgosti. A refuza cu ostentaţie şi orgoliu să vezi cum această utopie naşte monştri. A fi erodat de monştrii aceştia până la os. A încerca să te adaptezi într-o ţară pe care ai crezut-o a viitorului, într-un oraş în care viaţa ţi se limitează la supravieţuire. La compromisuri. La pierderea treptată a celor dragi, deopotrivă oameni din familie, prieteni, cunoştinţe. Florence Fein ajunge în lagăr, ştiind că soţul i-a fost omorât, ştiind că băiatul lor a rămas la casa de copii. Ştiind că atât autorităţile sovietice, cât şi ambasada şi statul american le refuză drepturile elementare. Profilându-se din ce în ce mai clar convingerea căe posibil să nu-şi mai revadă niciodată părinţii, fratele, nepoţii din America. În scrisorile către Sidney, fratele pe care îl iubeşte enorm, Florence îşi permite să dea jos masca orgoliului şi să-i descrie viaţa moscovită şi în special statul la cozi, un „sport” în care ea a devenit deja expertă:

„Am devenit mult mai pricepută la ceea ce sovieticii numesc jocul pentru vânători-culegători. Cum în magazin e o coadă separată pentru fiecare articol – unt, pâine, salam – şmecheria e să ştii dinainte cât costă fiecare lucru, să te duci direct la casă şi să-ţi iei bon, apoi să te aşezi la cea mai lentă coadă şi să-l rogi pe cel din spatele tău să-ţi ţină rândul. În timp ce el face asta, tu te aşezi la o coadă care avansează repede şi iei pâine sau unt, apoi alergi înapoi la prima coadă; dacă cel din spatele tău nu e un balaur, poţi face până la patru curse, ca în baseball. Singura problemă apare atunci când toată lumea se hotărăşte să folosească aceeaşi casă drept bază! Atunci meciul tău intră în prelungiri şi, la momentul în care iei salam, pâinea după care ai venit e deja mâncată”. (pag. 240)

În felul ei, Florence Fein este o eroină. O femeie capabilă să-şi asume nu doar alegerile, ci şi eşecurile, durerea, renunţările. Însăşi supravieţuirea ei, dincolo de mijloacele folosite, este o victorie asupra răului, asupra opresiunii de orice fel. Julian, băiatul ei născut în Rusia şi emigrat în America, trebuie să înţeleagă treptat totul. Să oscileze, să se îndoiască, să se înfurie. Să afle, din paginile dosarului KGB şi din discuţiile cu Sidney, unchiul său, cine a fost Florence, mama de care istoria l-a rupt brutal în anii copilăriei:

„Aveam grijă să nu tatonez prea departe în privinţa călătoriei ei prin măruntaiele iadului, respectându-i cererea pe acest subiect. Nu, lucrul pentru care o învinovăţeam era alt tip de tăcere. Ceea ce nu puteam suporta era reticenţa ei în a condamna însăşi sistemul care ne distrusese familia. Refuzul ei de a contesta răul care pe mine mă lăsase fără tată şi mă lipsise de mamă exact în anii în care un băiat are cel mai mult nevoie deiubirea mamei lui”. (pag. 587)

Revolta lui Julian aparţine generaţiei lui, a celor care şi-au oţelit spiritul împotriva opresorilor. Tăcerea mamei nu-i lasă alternativă:

„Faptul că ea afişa obedienţa obişnuită a sclavului mă făcea s-o compătimesc, ca victimă a vremurilor ei, a credinţelor ei politice, a încăpăţânării şi a iluziilor ei”. (pag. 588)

Parcurgând dosarul de informatoare al mamei, Julian ajunge la concluzia amară că „muţenia ei nu era obedienţa unui sclav, ci tăcerea unui părtaş”.

În fond, America şi Rusia s-au luptat mereu pentru supremaţie. În lupta lor au existat, mereu, nu doar învingători şi învinşi, ci şi inşi sacrificaţi cu bună ştiinţă. Florence Fein, Leon, Julian, Essie, Sheldon, locotenentul Robbins, exact asta sunt de fapt. Torturată de kaghebişti tipici precum Kubîşev, Subotin, Bîkov sau Antonov, Florence ajunge să echivaleze libertatea cu supravieţuirea:

„Până la ultima ei suflare, avea să împăciuiască, să toarne, să linguşească şi să trădeze, conform şirului lor nesfârşit de cereri dezgustătoare şi imposibile. Nu vrusese niciodată altceva decât să respire liber! Şi nu primise în schimb decât înrobire. Pentru că ea nu era asemenea lui Robbins. Pentru că ei îi lipsea curajul de a refuza – preţul care trebuia plătit pentru adevărata libertate”. (pag. 668)

Şi astfel, iată, patriotismul devine un concept controversat într-o carte care răscoleşte prin poveştile ei mărturisitoare.

„Patrioţii” de Sana Krasikov