„Sylvie și Bruno” de Lewis Carroll, cu ilustrații de Harry Furniss, traducere din limba engleză și note de Veronica D. Niculescu
Romanul Sylvie şi Bruno împleteşte două poveşti: una se derulează în lumea reală, iar cealaltă într-un tărîm de vis. Fermecător şi doldora de momente fanteziste, poezie şi jocuri de cuvinte, el descrie aventurile bizare ale fraţilor Sylvie şi Bruno în Ţara Basmelor. La graniţa dintre realitate şi vis se naşte o poveste originală, care nu se aseamănă cu nimic – nici măcar cu Alice în Ţara Minunilor. Sylvie şi Bruno, cel din urmă roman al lui Lewis Carroll, publicat pentru prima oară în 1889, îi poate bucura deopotrivă pe copii şi pe adulţi.
„După aceea am petrecut câteva minute în tăcere, timp în care am sortat pietricelele și m-am amuzat privind planul de grădinărit al lui Bruno. Pentru mine era ceva absolut nou; măsura întotdeauna fiecare rond înainte să-l plivească, de parcă se temea că s-ar putea micșora după ce smulge buruienile; iar o dată, când i-a ieșit mai lung decât dorea, s-a apucat să lovească șoarecele cu pumnișorul lui mic, strigând:
– Ia te rog! Iar e greșit! De ce nu-ț´ ții coada întinsă când îț´ zic?
Apoi Bruno a spus în șoaptă în timp ce lucram:
– Îț´ zic eu ce-aș face. Îț´ plac Elfii, nu?
– Da, am spus, sigur că da, alfel n-aș fi venit aici. M-aș fi dus în vreun loc unde nu-s Elfi.
Bruno a râs disprețuitor.
– Păi, așa po´ să zici și tu că te-ai duce într-un loc unde nu-i aer – dacă nu ți-ar plăcea aerul!
Asta era ceva destul de greu de imaginat. Am încercat să schimb subiectul.
– Ești aproape primul Elf pe care-l văd. Tu ai mai văzut alți oameni în afară de mine?
– O grămadă! a zis Bruno. Îi vedem când mergem pe drum.
– Dar ei nu pot să vă vadă pe voi. Cum de nu vă calcă?
– Nu poa´ să ne calce, a spus Bruno, părând amuzat de ignoranța mea. Păi, să zicem că mergi, uite-așa… (făcând mici semne pe pământ) și să zicem că apare un Elf – ăsta-s eu – care merge pe aici. Și, uite, tu pui un picior aici și-altul aici, și uite că nu calci pe Elf.
Era o explicație, desigur, dar pe mine nu m-a convins.
– Și de ce n-aș pune un picior pe Elf? am întrebat.
– Nu știu de ce, a zis micuțul, cu un aer gânditor. Dar știu că n-ai pune. Nimeni n-a călcat niciodată pe-un Elf. Știi ce-aș face eu, dacă tot ești așa pasionat de Elfi? Ți-aș face rost de-o invitație la petrecerea Regelui-Elf. Îl cunosc pe unul dintre șefii slugilor care servesc la masă.”
„Orașul gunoaielor” de Edward Carey, al doilea volum al Trilogiei Iremonger, cu ilustrațiile, autorului, traducere din limba engleză de Mihaela Ghiță
Foulsham, unul dintre cele mai mari depozite de gunoi ale Londrei, s-a umplut atât de mult, încât zidurile sale s-au prăbusit, lăsând mizeria să se reverse peste orașul din care a fost adusă. În acest timp, Umbitt Iremonger, mânat de ura față de locuitorii Londrei, născocește o cale prin care obiectele de zi cu zi iau forma oamenilor, iar oamenii – forma obiectelor. Aruncată în întunecata Casa Heap, Lucy Pennant este salvată de o creatură înspăimântătoare, Binadit Iremonger, care seamănă mai mult cu un animal decât cu un om. Toți locuitorii orașului sunt disperați. Singurul care ar avea puterea să-i scape de teribilul Umbitt este Clod. Dar el a fost transformat într-o monedă de aur și, după ce a trecut din mână în mână, acum este de negăsit.
„Am fost vârât într-un buzunar și dus din locul acela despre care înțelesesem că era o plăcintărie în, bănuiam eu, Forlichingham sau Foulsham, cum părea să-i zică lumea lumea acum.
Mă bucuram că scăpasem de toate monedele alea morocănoase, deși îmi închipuiam că în felul ăsta mă îndepărtez și mai tare de James Henry. Cât de departe trebuie să fim unul de celălalt înainte să începem amândoi să suferim? Atunci mi-am amintit – mă năpădeau deodadată toate amintirile – de biata Alice Higgs și suferința cumplită a mătușii Rosamud la gândul c-o pierduse. Probabil că sunt o mulțime de oameni care s-au pierdut unul de celălalt prin toată Londra, toți oamenii ăia distruși, jumătăți de oameni, rămași fără amuleta lor, sau oameni însingurați care nu-și dau seama de ce se simt așa de neîmpliniți. Și, pe lângă toate astea, toți oamenii ăia care nu mai sunt oameni, toți oamenii ăia care se preschimbă deodată în lucruri și după aceea nu mai e nimeni să-i iubească, nimeni care să știe cine sunt.
Pe drum era o larmă cumplită! Zgomotele deveneau tot mai asurzitoare: erau strigătele tuturor obiectelor. Cum mai strigau obiectele din Foulsham!
– Eu eram Georgie Brown înainte, acu´ sunt o răzuitoare de pantofi.
– M-auziți? Eu sunt un coș din nuiele.
– Aici, aici, eu sunt o șapcă.
– Pe pământ, aicișa, m-auziți, sunt un bidon de lapte. Eram Eve Bullen, înainte.
– Sunt o roabă, o roabă, înainte eram Edvard Pedersen.
– Eu sunt un panou publicitar. Pe mine scrie ALL-BRIGHT: DINȚI ARTIFICIALI, dar înainte lumea mă știa drept Archie Stannard.
– Te-aud! Eu sunt un dinte! Sunt un dinte fals care cândva a fost Annie Pugh.
– O, eu acum sunt un pantof.
– O curea! O curea!
– Eu sunt Hamilton Foote, dar n-o să mă recunoașteți, acum sunt o biată bucată de sfoară.
– Vă aud! am strigat. Vă aud pe toți, amărâții de voi!
– Ne aude!
– Ne aude!”
„Vânătorii de cărți” de Jennifer Chambliss Bertman, cu ilustrații de Sarah Watts, traducere din limba engleză și note de Irina Iacob
Emily are 12 ani şi s-a mutat de cîteva zile în San Francisco. Nu-i place nimic aici, cu o singură excepţie: e oraşul idolului ei, Garrison Griswold, un editor care a inventat cel mai apreciat joc online pentru şoarecii de bibliotecă. În Vînătorii de cărţi, căci acesta e numele jocului, cărţile sînt răspîndite prin toată ţara şi pot fi găsite cu ajutorul unor indicii care se adună într-un puzzle. Dar Emily află că Griswold a fost atacat şi e în comă, iar nimeni nu ştie nimic despre superjocul pe care urma să-l lanseze. Împreună cu noul ei prieten, James, Emily descoperă o carte foarte ciudată, plină de greşeli intenţionate. Toată lumea crede despre ea că face parte din jocul lui Griswold şi că va conduce la un premiu foarte valoros. Dar cei doi copii nu sînt singurii care încearcă să ajungă la premiu; în competiţie intră şi nişte tipi răi şi cruzi şi astfel începe o cursă contracronometru, în care miza jocului nu este doar să dezlegi misterul înaintea atacatorilor, ci mai ales să rămîi în viaţă pînă la sfîrşit.
„- O săptămână întreagă am stat aici și nimic, spuse Barry.
Era a doua după-amiază de luni la rând în care el și Clyde stăteau în mașina parcată vizavi de școala Booker, lângă mașinile părinților. Crezuse că va fi ușor să-i recunoască pe copiii ăia, dar cu cât stăteau mai mult acolo, holbându-se, cu atât toții copiii păreau să arate la fel. Erau atât de mulți care ieșeau pe ușile școlii și mai erau și alte ieșiri pe laturile clădirii.
– Chestia asta n-o să meargă, spuse Barry.
– Îl vom găsi, spuse Clyde.
Clyde își înfundă mâinile în buzunarele hanoracului, făcându-l pe Barry să tresară. O masă haotică de băieți și fete alerga țipând pe trotuar și sărea de de scări, în grupuri. Poate dacă ar putea să-i facă să se alinieze și să stea nemișcați un minut… Dar altfel, ar fi putut la fel de bine să fie identici, la cât era el în stare să-i deosebească.
– Ești cam încordat, nu? spuse Clyde.
Barry își mușcă o pieliță de la deget.
– Asta e ideea ta de distracție? Pentru că a mea sigur nu este.
– Ghiozdan violet, spuse Clyde și arătă cu degetul.
Barry se uită în direcția degetului lui fără prea mult entuziasm. Mai văzuseră ghiozdane violet. Și cu cât se uitau mai mult după copiii ăia, cu atât mai mult se întreba dacă nu cumva ghiozdanul fusese negru sau verde.
Fata cu ghiozdanul aștepta ceva și atunci Barry îl observă pe băiatul ghemuit de lângă ea, care își lega șireturile la pantofi. Ciuful ăla negru care se ridica în creștetul capului – îl văzuse mișcându-se când alergase în spatele lor.
– Ce crezi? întrebă Barry.
Clyde avea expresia unei pisici ce se apropie de pradă.
– Bingo, spuse el.
– Bingo, încuviință Barry.”
