Ioan Gh. Tofan, Pe malul de lut al fluviului, Ed. Eikon, Bucureşti, 2018
La Librăria Humanitas Galaţi a avut loc recent lansarea celei de-a patra cărţi a scriitorului Ioan Gh. Tofan, cu participarea actorului Vlad Vasiliu şi a scriitorului A.G. Secară, din prezentarea acestuia din urmă, oprindu-ne la următoarele fragmente:
Multe dintre textele prezente în această a doua carte a romanului de „călătorii paralele” erau cunoscute din revistele locale sau naţionale, on line sau clasice, din lecturile la cenaclul „Noduri & Semne”, care activează la sediul cotidianului „Viaţa liberă”…
Cele două fire narative din „Piaţa Veche”, prima carte a scriitorului, se reînnoadă, dar acum mai puţin sau aproape deloc Copilăria este personajul principal, ci Adolescenţa şi… călătoria aceea în Italia, ajunsă acum la a patra zi, prilej de meditaţii care pun în umbră pseudo-eseul de jurnal de călătorie.
Excursia capătă, încet, încet, valenţe existenţialiste:
„Încordat ca un arc, nu doream să mă gândesc la nimic altceva, nici la chipul indiencei din gang care continua să mă bântuie. Nici măcar la faptul că eram un sexagenar ridicol care-şi ratase viaţa. Era îndeajuns că mi-o spuneam aproape în fiecare zi. Nu însă şi atunci. Mai mult ca niciodată trebuia să-mi trăiesc clipa.”
Dintr-un fragment găsim şi explicaţiile noului curent anti-turistic care a explodat în ultimul timp în Occident. Chiar o ghidă explică:
„Eu însă consider că acum oraşul este mult mai ocupat, decât în vreme de război, de mulţimea de turişti care-l invadează zilnic şi-l distrug încet, dar sigur. Deci este mai deschis decât oricând, imbecililor de tot soiul. Orice dobitoc poate să-şi vâre nasul peste tot, ba chiar să distrugă capodopere, aşa cum a făcut descreieratul acela care a atacat cu un ciocan nepreţuita Pieta, sculptată de Michelangelo. Dacă ar fi după mine, ar trebui ca, înainte de intrarea în Cetatea eternă, turiştilor să li se facă controale psihiatrice, iar lucrările de artă, cele mai importante, să fie protejate cum este Pieta acum.”
Dintre personaje, partea finală este oarecum acaparată de Fane Vrânceanu, care povesteşte şi despre un anume Albert. Cu Fane, timpul relatării vine înspre noi, chiar şi înspre anul 2016, Gropzilla, o groapă celebră care a îngreunat traficul pe o stradă de lângă Dunăre timp de ani buni, devenind, iată, şi ea, personaj de roman… Dialogul cu cumătrul Fane, considerat poate cel mai bun prieten al său, din garsoniera din Mazepa I, autoironic, reconfirmă filonul vag existenţialist, dar şi o „critică” asupra literaturii şi asupra felului în care I.Gh. Tofan a ales să se ascundă în spatele lui Ionel Corban:
„Eu îţi vorbeam de romanul scris de individul ăsta care, zici tu, are ambiţia de a reînvia o lume dispărută din care am făcut parte şi noi. Cui, pălăria mea, crezi că i-ar păsa de mine sau de tine? Suntem nişte relicve, Ioane! Ce zic eu, relicve? Alea măcar sunt duse la muzeu. Tâmpită creatură mai eşti! Două junghiuri de moşi expiraţi, asta suntem! Problema noastră este că am murit, dar nu ne dăm seama încă. Ne mişcăm prin viaţă cu încetinitorul, ca nişte morţii vii. Am făcut degeaba umbră pământului! concluzionă furibund Fane, abia mai reuşind să respire.”
Dialogul va continua, mai spre final de carte:
„-Ce-ţi iese ţie la afacerea asta, dacă tot stai ca să te tragă dobitocul ăsta de limbă?
-Glorie, Fănică! Glorie! Devenim cu toţi personaje de carte, eroi de roman, zevzecule!
– Serios? Nu iese cu ceva coroclei la interval? Îi vindem poveşti pe de-a moaca?”
Un al treilea fir narativ care s-ar adăuga peripeţiilor din partea adolescentină a vieţii, cu şcoala profesională şi foştii prieteni din umbra Bisericii Precista şi din preajma vechii pieţi ar fi o vizită… moromeţiană la ţară, acolo unde au trăit părinţii scriitorului, în nordul judeţului Galaţi de astăzi.
Bunica, fraţii mamei, celelalte rude de acolo, sunt atât de vii, încât, fără a exagera, par a fi personaje de-ale lui Marin Preda…
În ultimă instanţă, Ioan Gh. Tofan, care a avut o încercare destul de grea din partea destinului, amintită în final de carte, glasul prietenului muribund de acolo sunând ca într-un roman de Daphne du Maurier, premonitoriu, a încercat să unească nu numai două fire narative, ci şi două voci, una a muzicii tinereţii, a twistului amintit, dar şi o sarabandă a senectuţii, încercându-se a se ignora acea voce dureroasă a lui Fane, care îi spune că va veni şi o anume vreme:
„Ionel Corban, străduindu-se să ignore durerea, cu degetele bandajate ţinute înainte, ca un dirijor aflat în faţa corului, le arăta celor două fete cum trebuie să-ţi roteşti mijlocul şi genunchii, în timp ce dansezi twist, noul dans la modă, importat de la capitalişti, care făcea furori la serile dansante din oraş.”
Aproape oniric, cu un umor fin, scriitorul uneşte mai multe lumi: şi aceea a filmelor sovietice, şi acelea ale neo-realismului italian, dar şi magia unui film ca „La Dolce Vita”, poate şi fantasticul de tip Mircea Eliade, amintit şi el, toate acestea contopindu-le cu viaţa reală, cele două fragmente de mai jos, fiind, poate, exemplare:
„-Ziceam că am început să văd oameni.
-Păi, nu asta vedem cu toţii acum? Eu ce crezi că am în colimator? Oi, capre sau măgari? Normal că vezi oameni.
-Ai dreptate, dar nu la momentul acesta mă refer. Voiam să spun că, de la un timp, încă de la Bologna, când mi-a apărut în faţa ochilor hârbul acela de autocamion, făcut în vremea copilăriei mele la Steagul Roşu Braşov, văd oameni care nu mai există sau care există, sunt cu mine sau în preajma mea, dar se află, de fapt, în altă parte, înţelegi? Alteori văd şi eroi din filme sau cărţi, ca să nu mai spun şi de lucruri sau perspective din cele mai neaşteptate, scena realităţii schimbându-se pentru a se armoniza cu ceea ce văd, pricepi?
-Cum să nu? Pricep că eşti dus rău de tot cu pluta şi că ăsta-i motivul pentru care mă tot întrebi de blonda aia durdulie dacă s-a urcat sau nu în autocar. Crezi că a fost şi în altă parte, în acelaşi timp, nu-i aşa?”
Şi al doilea:
„Intrase iar într-un film ca în visul din noaptea trecută. O văzu în apă pe Anita Ekberg cum îşi îndrepta braţul drept în sus, spre mica cascadă, ţinându-l pe cel stâng spre suprafaţa apei din bazin, de parcă ar fi pozat, şi inima începu să-i bată cu putere. Tremurând de frig, se aşeză pe banca ovală din piatră care îmbrăţişa fântâna.
-Marcello, come here! auzi glasul blondei, strigându-l.
„Mă cheamă Toni” ar fi vrut să-i spună, minţind-o, aşa cum obişnuia să se recomande în copilărie şi adolescenţă, urându-şi numele real, de câte ori făcea cunoştinţă cu o fată. Tăcu însă, uitându-se în jos, la pantofii din picioare. Ştia că trebuie să şi-i scoată, aşa cum făcuse Marcello Rubini, ziaristul de tabloid din film, interpretat de Marcello Mastroiani. Poate că era mai bine să intre încălţat în apă pe aşa frig, dar dacă vraja se destrăma? Oh, Doamne, ce şi-ar mai fi dorit să simtă sânii grei ai divei în căuşul palmelor!”
Ni-l putem imagina acum pe Ioan Gh. Tofan precum personajul lui Mastroiani, în finalul filmului „la Dolce vita”, pe malul unei mări, a unei ape, pe „malul de lut” care „răsună” ca un ecou mereu în carte, împreună cu cei doi nepoţi cărora le dedică cartea…
Poate chiar le citeşte din cărţile sale, dar cei doi nepoţi sunt ceva mai departe, poate chiar sunt mai mici, acum, decât ar trebui, pentru toate cele ce se întâmplă…
Poate nu este lipsit de interes să semnalez şi faptul că linogravura de pe coperta I aparţine Lilianei Tofan, fiica scriitorului, artist plastic, dar şi actriţă, pe care am revăzut-o de curând într-un serial HBO.
Credit foto: Adrian Mociulschi
