…
Copiii nu trebuie să fie învățați iubirea, ei știu asta din pântece, cu asta vin pe lume, dar pot fi dezvățați de ea. Chiar și așa, cerșesc iubire de la părinții care trăiesc fermentați de propriile drame și incapacități, nu întâmplător mama lui Țîbuleac nu are nume.
…
„La moarte te gândești doar când mori, Aleksy, abia când mori, și este o prostie, o mare prostie. Pentru că moartea este cel mai probabil lucru care i se întâmplă unui om în locul tuturor visurilor. De fapt, singurul care i se întâmplă cu siguranță. De aceea, Aleksy, să nu faci niciodată lucrurile aiurea, cu gândul că mai ai timp sa le îndrepți, pentru că nu vei avea.”
Din primele rânduri am simțit nevoia să trag aer în piept, să inspir adânc pentru a fi capabilă să diger emoția. Suntem imersați violent într-o minte pentru care încă nu suntem pregătiți, în gânduri care nu ne aparțin și care au tangență cu prea puțini dintre noi. Probabil unii cititori vor simți o răzvrătire organică în fața unei furii care dă buzna fără nici o pudoare. O furie care face graniță cu patologicul. O furie devoratoare.
Ne sunt prezentate două personaje: Aleksy, un adolescent răzvrătit și mama sa fără nume, de care este jenat și a cărei existență îl împovărează: «Sirenă în călduri îi spuneau toți și se pișau de râs când venea să mă ia acasă. Tata o numea „vacă proastă”. Noua femeie a tatei-“„kielbasa”. Și doar eu eram obligat să îi zic mama.» Aleksy își urăște mama cu aceeași vehemență cu care se urăște pe sine și pe toată lumea:
„L-am întrebat dacă știe ce va face după mătușă și până să plecăm în Amsterdam, iar el mi-a spus că nu va face nimic. Ca și noi toți, de altfel. Nimicurile vor face nimic. În toți anii cât fusesem în acea școală, nu am auzit niciodată vreun coleg să se laude cu o vacanță – de parcă eram toți nu doar nebuni ci și leproși. Era destul că ni se dădea voie să ne petrecem verile fără lesă și fără botniță. La ce bun să mai cheltuim o vacanță? Mi s-a făcut greață de Kali, de Jim, de mine. Eram niște resturi umane – niște polipi și chisturi, și aceia operați -, însă aveam pretenții de rinichi și inimi.”
Cu toată ostilitatea pe care o simte, se lasă totuși momit, prin intermediul unor promisiuni aproape interlope, să petreacă o vară împreună cu ea. O mamă „de mâna a doua” cu un cancer agresiv (aflăm pe parcurs) și un fiu „nebun” într-o ultimă încercare de a avea o casă, o familie undeva în sudul Franței. Pentru mine, abia de aici începe povestea lor. O poveste de o tristețe incomensurabilă.
Se spune că ochii trădează adevărul. Ochii mamei lui Țîbuleac sunt singurele rămașițe dintr-o femeie care nu mai există, care s-a pierdut în succesiunea deciziilor greșite pe care le-a făcut. Ochii – vestigiile unui om frumos cândva, pe care Aleksy îl va redescoperi. Pe care Aleksy îl va ierta și iubi. (Ochii mamei lui Țîbuleac mi-au amintit de ochii Irinei din Solenoidul lui Cărtărescu.)
Forțați de împrejurări și diagnostic, în imediata apropiere a morții, cei doi își vor vorbi și se vor auzi. Doua răni deschise sub același acoperiș și boala ca o oportunitate:
„Deși devenise mai frumoasă și mai deșteaptă, mama leșina tot mai des și era tot mai slăbită. Când mergea, mâinile i se bălăbăneau pe lîngă corp ca cele a păpușilor de cârpă, iar colțutile gurii i se lăsaseră, făcînd-o să semene cu un copil supărat. Totuși, era cea mai bună mamă pe care o avusesem în toți anii de până atunci. Dacă știam că asta face boala dintr-un om, era să cer de Crăciun cancer pentru mama, în loc de sex cu Jude.”
Treptat atmosfera narativă devine mai puțin sufocantă și se crează senzația că ai ieși dintr-o pădure asupritoare într-un luminiș; suntem martorii unei metamorfoze, nebunia se dizolvă în iertare. Furia se calmează. Hrănește melcii cu apă și zahăr.
Pe parcursul întregii lecturi m-au fascinat comparațiile atât de poetice încât, pe la sfârșit, romanul ajunge aproape o cântare. Sunt o grămadă de cuvinte pe care le-aș scoate pe foi, de dragi ce-mi sunt, și o grămadă de propoziții ce își merită o pagină aparte.
Îmi plac poveștile cu final deschis, ca invitație la colaborarea indirectă cu cititorul pentru un sfârșit. Dar îmi plac și cele care sfidează dorința de a vinde prin happy-end. Într-unul din interviurile sale, Tatiana Țîbuleac zicea că nu se pricepe să „încurcubeieze” chiar totul, ori cum ar zice A. Pleșu „viața nu e coregrafie de zâne”, de ce s-o îndulcim cu zaharină? Totuși, mă gîndeam la Moira, ca la o întâlnire salvatoare, ca la o posibilitate de fericire, dar și în puținul ăsta Aleksy rămâne nedreptățit. La fișierul lui cu nedreptăți una în plus sau una în minus nu prea contează:
„În fișierul meu de lucruri rele e mereu îmbulzeală, pentru că ani la rând viața mea a fost o succesiune de ură și rahat. De aici și imaginile pumnul lui tata cu inel de aur, Mika dusă pe targă cu mănușile spânzurate de elastic, bunica cu ochelari de cârpă, Aneta în sicriu și mâna mea plină de sânge, mama între nuci și mere, cioturile de picioare, Moira ieșind pe ușă cu steaua la gât. Mai sunt și altele- unele imagini se repetă sau se suprapun, pentru că este imposibil să fii mereu original și să suferi inedit, chiar și atunci când ești nebun ca mine.”
…
Regrete, durere, însingurare, relații, cancer, moarte, stele și gulere de nurcă, fiecare vede în propozițiile înșirate frumos ceea ce vrea să vadă, ceea ce este gata să vadă și să treacă prin el, până la urmă o carte se face importantă doar atunci când o conștientizezi, altfel pentru ce ar mai fi cărțile?
„Vara în care mama a avut ochii verzi” de Tatiana Țîbuleac
Editura: Cartier
Anul apariției: 2016
Nr. de pagini: 160
ISBN: 978-9975-86-35-9
