„Ce-am pierdut în foc” – Mariana Enriquez

Trag aer în piept, expir ușor și încerc să scriu despre acest fascinant volum de povestiri. Îmi dau seama că nu ar fi pe placul oricui, nu sunt genul de povestiri ușor digerabile, dar cei care le dau de gust rămân prinși ca într-o capcană în atmosfera obsedantă, plăsmuită de scriitoarea argentiniană. Poate că nu este doar meritul ei, dat fiind faptul că unele dintre povestiri au ca punct de plecare întâmplări reale din zbuciumatul spațiu sud-american, dar acest aspect nu face decât să crească intensitatea caracterului sumbru al acestora. Pornind, așadar, de la realități extrase din cotidian, Mariana Enriquez țese o pânză ca aceea de păianjen sau ca o ñandutí, în care arta literară reprezintă principalul ingredient. Nu este ușor de crezut că fapte precum cele din povestirile acestea s-au petrecut aievea, cândva, în Argentina sau oriunde altundeva în lume. Dar vă puteți convinge cu ajutorul lui Google că Piticul clăpăug (El Petiso Orejudo) a existat în realitate, iar îngrozitoarele crime descrise în carte nu sunt doar o expresie a imaginației. Ori că într-adevăr a existat un val de femei incendiate în urmă cu câțiva ani. Sau că Riachuelo chiar este unul dintre cele mai poluate râuri din lume, iar uciderea a doi adolescenți, relatată în povestirea „În ape negre”, este un fapt real.

Volumul cuprinde doisprezece povestiri bizare, încâlcite, care te vor urmări mult după ce ai închis cartea, pentru că semnele de întrebare pe care le lasă în urmă sunt numeroase. Fiecare amănunt are rolul său într-o potențială încercare de descifrare a enigmelor ce se strecoară în fiecare text. O provocare literară încântătoare, cel puțin pentru mine. Stilistica este relativ simplă, însă imaginile sunt foarte sugestive, puternice, încât ți se întipăresc pe retină.

„N-am putut-o uita pe fata aia și privirea ei. Nimeni n-avea să-i facă vreun rău, de asta eram convinse; mai degrabă ea era cea care putea face rău. […] Nu mai știam exact unde coborâse fata, dar trebuia să fi fost undeva pe lângă moară – parcul are o moară în stil olandez, nu mai funcționează, e transformată într-un magazin de ciocolată pentru turiști. Rătăcind printre copaci am dat peste poteci și peste o casă care făcuse parte din fermă. Acum e renovată, a ajuns muzeu și chiar sală pentru nunți exclusiviste, însă pe-atunci se afla în grija paznicului parcului și părea să zacă acolo, printre pini, uitată, stranie și pustie.

Poate că e fata paznicului, ne-a zis fratele Paulei, în timp ce ne ducea înapoi acasă și râdea de noi, fete stupide care au crezut că s-au întâlnit c-o fantomă.

Dar eu știu că fata aia era a nimănui.” (pag. 67-68)

Am pătruns așadar în atmosfera unui Buenos Aires dezolant, cutreierând cartierele periculoase, cu frumusețea lor specifică, izvorâtă din ruină și mizerie, din izul strălucirii apuse. Personaje dubioase, violență ce pare atât de firească, umbre macabre ce plutesc în aer, sfinți care se răzbună, sau cel puțin așa cred locuitorii acelor cartiere sordide. Vicii, tulburări psihice cu manifestări greu de închipuit, halucinații sau intruziuni ale fantasticului în banalul cotidian – nu știi unde se termină realitatea și unde începe imaginarul. Or, poate că ele nici nu sunt entități distincte, ci fețe ale aceluiași spectru care bântuie Argentina de ieri și de azi. Superstiții și cruzime, copii ce-și trăiesc anii cei mai frumoși pe străzi, în condiții mizere, condamnați la delincvență încă din pântecele mamelor lor drogate. Iar cele enumerate de mine sunt puține pe lângă cele ce le veți găsi în acest volum terifiant. Uneori ai nevoie de un stomac tare ca să poți îndura.

„În Constitucion, oamenii străzii sunt lăsați în voia sorții, rareori li se dă câte o mână de ajutor. Peste drum de casa mea, într-un colț unde pe vremuri era o băcănie, iar acum e o casă ferecată pentru ca nimeni să nu o poată ocupa, cu ușile și ferestrele zidite cu cărămidă, trăiește o femeie tânără împreună cu băiețelul ei. E gravidă, trebuie să fie în primele luni de sarcină, deși nu știi niciodată când e vorba despre astfel de mame dependente de droguri, căci toate sunt foarte slabe.” (pag. 11)

Cred că aproape toate povestirile impun recitiri, reveniri asupra detaliilor pentru a descoperi noi și noi fațete ale subiectelor pe care le explorează. Interpretările pot fi multiple și niciodată nu poți fi sigur că ai nimerit răspunsul corect. Din perspectivă logică, ai putea crede că întâmplările relatate au ca bază felurite tulburări psihice care exacerbează gesturi, imagini, fapte. Pe de altă parte, nu poți ignora latura mistică și nici sâmburele de adevăr care conferă greutate și celor mai incredibile relatări. Cauți logica chiar și acolo unde lipsa sa este evidentă. Nu este de neglijat nici latura socială a acestor povestiri, întrucât toate conflictele interioare și exterioare au un fundament social, un cadru tulbure din acest punct de vedere și, după cum se poate vedea, apt a genera povești de viață incredibile.

„La un moment dat, spre dimineață, a văzut pe cineva foarte scund, așezat la picioarele patului. S-a gândit că era Eli, dar era prea mare pentru o pisică. Părea un copil, nu avea nici un fir de păr pe cap, țeasta îi lucea și era foarte mic și slab. Mai mult curioasă decât speriată, Paula s-a ridicat în capul oaselor, dar asta l-a făcut pe copil să plece din cameră în fugă; alerga prea repede pentru o ființă omenească.” (pag. 178)

Într-un spațiu în care firescul înseamnă droguri, crimă, corupție, ignoranță și mizerie, accepți cu mai multă ușurință posibilitatea unor fapte șocante. Cea mai ambiguă și mai incitantă povestire mi s-a părut a fi „Curtea interioară a vecinului”, în care aproape toate ingredientele pe care le-am amintit până acum au fost folosite în doze maxime. Este, cred eu, și cea mai șocantă dintre toate. Puțin spus bizară, de-a dreptul morbidă, terifiantă. Nu mă pot abține a-i dezlega tainele, pornind de la amănuntele subtil aruncate pe tapet (apropo de tapet, chiar întâlnim în ea unul neobișnuit), conștientizând totodată că, în fapt, intenția auctorială a fost tocmai aceasta, de a lăsa loc unui număr indefinit de interpretări. Poți să-ți închipui multe pe măsură ce citești și fiecare piesă din puzzle care ți se dezvăluie nu face decât să împingă misterul mai adânc, în miezul fierbinte al narațiunii. Dacă m-aș apuca să analizez în detaliu, aș putea scrie un text de sine stătător doar despre această povestire. Dar nu ar fi drept față de celelalte povestiri, care merită atenție în egală măsură. Căci fiecare are ceva ascuns ce se cere scos la suprafață. Și acel ceva poate fi diferit pentru fiecare cititor în parte. Aceasta cred că reprezintă esența procesului prin care realitatea a fost transpusă în planul literaturii.

Încercați povestirile Marianei Enriquez. „Ce-am pierdut în foc” este într-adevăr o carte musai.

Editura: Art