Editura Polirom vă invită să citiți un fragment din romanul Hipodrom de Nora Iuga, apărut în colecția „Fiction Ltd.” a Editurii Polirom, disponibil în curînd și în ediție digitală.

Copilăria, tinerețea și senectutea sînt cele trei borne pe care este construit bildungsromanul Norei Iuga, povestea unei vieți ce a gravitat mereu în jurul Hermannstadtului, orașul nespuselor bucurii, dar și al marilor tristeți. Aici începe povestea fetiței Nora, în interbelic, cu prieteni și jocuri, cu lecții la școala Ursulinelor și sași care își păstrează tradițiile cu strictețe și, mai ales, cu Jovis, calul alb din vitrina lui Schuster ce i-a însoțit gîndurile toată viața. Tot aici revine mai tîrziu ca tînără profesoară la o școală cu predare în limba germană în timpul regimului comunist și devine feblețea elevilor, ceea ce o ajută să treacă peste toate neajunsurile epocii. La vîrsta senectuții, deși locuiește la București, gîndul i-a rămas la același oraș al copilăriei. Hipodrom, un roman cu puternice accente autobiografice, aduce în fața cititorilor o viață încercată, dar presărată cu momente luminoase, precum și slăbiciunea autoarei pentru Sibiu și locuitorii lui, pe care i-a purtat în suflet mereu.

Nora Iuga s-a născut pe 4 ianuarie 1931. Este poetă, prozatoare, traducătoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România și a PEN Club. A publicat volume de versuri, printre care: Vina nu e a mea (1968), Captivitatea cercului (1970), Opinii despre durere (1980), Inima ca un pumn de boxeur (1982, 2000), Piața cerului (1986), Dactilografa de noapte (1996, 2010), Spitalul manechinelor (1998, 2010), Autobuzul cu cocoșați (2001, 2010), Petrecere la Montrouge (2012), Cîinele ud e o salcie (2013), ascultă cum plîng parantezele (2016). Volumele sale de proză și poezie au fost traduse în mai multe limbi. A tradus peste 30 de titluri din Nietzsche, Strindberg, Celan, Jünger, Günter Grass, Elfriede Jelinek, Herta Müller etc., dar și cărți pentru copii. În anul 2007 a primit Premiul „Friedrich-Gundolf”, oferit de Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung, Darmstadt. La recomandarea președintelui Republicii Federale Germania, Joachim Gauck, în anul 2015 este decorată cu ordinul „Crucea de merit” în grad de cavaler. În anul 2017, președintele României, Klaus Iohannis, i-a conferit Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de Comandor. La Editura Polirom a publicat romanele Sexagenara și tînărul (2004, 2012), Săpunul lui Leopold Bloom (2007), Hai să furăm pepeni (2009, 2015), Harald și luna verde (2014, 2016) și Lebăda cu două intrări (2016, 2017).

FRAGMENT

„La 23 de ani nu e nimic ridicol să crezi în metempsihoză, mai ales că pînă şi doamna Ecaterina Săndulescu mi-a mărturisit că crede. Singurele profesoare de la Grundschule nr. 1 cu care marele Harald Krasser mai schimbă uneori, rar, foarte rar, un cuvînt sînt ea şi, culmea, eu. Oricum sînt foarte mîndră că o poetă mi-a dăruit şi cîteva cărţi de-ale ei cu dedicaţie. Şi mai ales că în recreaţie, cînd nu sunt asediată de elevii – vreau să spun de „străjerii“ – mei, stă de vorbă cu mine. Crede şi ea că sîntem predestinaţi şi atracţiile nu sînt niciodată simple întîmplări. A citit poeţi mari şi filozofi străini, de care eu nici nu am auzit pînă acum. Mi-a împrumutat şi cîteva poezii de Paul Celan. Nu seamănă cu Blaga sau Eminescu, nici măcar cu Novalis. E un poet evreu din Bucovina, ai cărui părinţi fuseseră gazaţi într-un lagăr de exterminare. Acest poet uriaş trăieşte chinuit de remuşcarea de a fi rămas în viaţă… Ecaterina Săndulescu mă ţintuieşte într-o îngrozitoare dilemă a lumii în care trăim. Pe de o parte, spune că suntem eterni şi că vieţile noastre se repetă la infinit, sub alte forme, mutate de cine ştie ce energii prin spaţii nebănuite… şi, pe de altă parte, vorbeşte de mame şi copii gazaţi pentru vina de a se fi născut nearieni. Mă văd ascultînd-o ca-n transă şi, cînd sună clopoţelul, semn că pauza mare s-a terminat, uit că mai am o oră de germană la a VII-a. Tot Ecaterina Săndulescu mi-a dat să citesc primele cărţi ale unui foarte mare scriitor, despre care nu-mi pomenise nimeni la facultate. Una se cheamă Pe culmile disperării şi cealaltă Ispita de a exista. Le citesc pe nerăsuflate, n-am mai întîlnit pînă acum nici un scriitor care să nu creadă în nimic şi totuşi să mă captiveze atît şi, nu ştiu dacă ăsta e cuvîntul potrivit, să-mi clatine convingerile! Chiar şi cînd mă duc la bibliotecă, Cioran e mereu la mine-n geantă. Cer o carte de Lucian Blaga, dar nici n-o mai deschid… îl citesc pe Cioran! Silviu nu se mai arată deloc şi, cum nu-mi dă niciodată întîlnire dacă nu îmbrac mereu aceleaşi haine purtate cînd ne-am văzut ultima dată, nu am nici o şansă să apară. Ciudăţenia asta e ca un consens ocult. În loc să mă chinuiască, mă face tot mai dependentă. Mă sperii de lăcomia cu care citesc cărţile lui Cioran. Am uitat complet că a putut să-mi treacă prin cap să-mi dau doctoratul cu Novalis. Simt cum îmi alunecă „romantismul“ printre degete. Eu, care credeam că totul are un scop stabilit de Marele Anonim, descopăr acum că nimic nu e demn de credinţa ta. Mi-e cam frică de Cioran, dar nu pot scăpa de momeala lui. După fiecare pagină parcursă mă simt mai deşteaptă. Oare o inteligenţă care forţează uşa nu e un păcat? Sînt conştientă că pentru exemplarul lor ideal de fată nu sînt tocmai comme il faut – folosesc mereu expresii franţuzeşti nu ca să le dau peste nas, dar nu ştiu de ce simt că franceza are un fel de frivolitate rasată, care cred că-mi stă bine! Şi mai e ceva. Povestea asta cu franţuzismele e ca un joc la ruletă, ori pierd tot, ori e o investiţie profitabilă.”