„Haldane, Mayr, and Beanbag Genetics” de Krishna Dronamraju

Mă întreb deseori dacă nu cumva am devenit atât de pasionată de evoluționism pentru că aceasta e teoria cu cele mai multe controverse… Există sau nu progres în natură? Gena, organismul sau poate grupul este unitatea de selecție? Adaptaționism empiric, explicativ sau metodologic? Gradualism filetic sau echilibru punctat? Acestea și multe alte dispute fac din teoria despre evoluția vieții o teorie… vie. Și cu cât mai multe discuții trezește o teorie, cu cât mai multă critică are de înfruntat pentru a rămâne în picioare, cu atât devine mai veridică. Critica este, așadar, o componentă de bază a procesului științific, este unitatea de măsură a trăiniciei unei ipoteze și, astfel, forța motrice a progresului. Dar dincolo de critica însăși, ca fază a metodei științifice, intelectualii prinși în miezul unei polemici, mobilizați de idei și convingeri, preocupați de opinii separate și puncte de vedere diferite, antrenați de spiritul cunoașterii și animați de simțul experienței sunt titanii care merită a fi admirați, cunoscuți, imitați…

O astfel de polemică, pe tărâm evoluționist, între matematicianul G.B.S. Haldane și biologul Ernst Mayr, ne este oferită spre delectare de către fostul student a lui Haldane, președintele Fundației pentru Cercetări Genetice din Houston, candidat la Premiul Nobel, Krishna Dronamraju, în cartea sa „Haldane, Mayr, and Beanbag Genetics”. Mă grăbesc să menționez că volumul cuprinde, pe lângă descrierea și analiza controversei, corespondența însăși dintre iluștrii cercetători, acesta, singur, fiind îndeajuns motiv pentru a intra în posesia ei. Dar, firește, contribuția lui Dronamraju nu se oprește la analiza de elev a corespondenței; el cunoscându-i îndeaproape atât pe Haldane, cât și pe Mayr și fiind însuși cercetător în genetică, ne oferă o reflectare a istoriei din chiar inima subiectului, cu rigoarea unui profesionist dedicat.

Esența controversei se referă la tratarea din puncte de vedere diferite a modului de acțiune a genelor. Haldane, Wright și Fisher, fondatorii geneticii populațiilor, (prefer să-i consider teoreticieni ai geneticii populațiilor, păstrând respectul cuvenit pentru un alt genetician de valoare, Nikolay Timofeeff-Ressovscky, despre care v-am vorbit aici, cu contribuții experimentale mai puțin cunoscute, dar la fel de importante în domeniu), au construit modelele matematice ale diferențelor genetice din și dintre populații, înaintând o abordare cantitativă a geneticii. Mayr, un acerb antireducționist, a recuzat acest tip de abordare, botezându-l „beanbag genetics” și susținând că genele nu pot fi tratate solitar, ca niște fasole într-un sac, genotipul fiind un tot integru, indivizibil, astfel încât acțiunea însumată a genelor separate nu descrie manifestarea genotipului, în totalitatea sa. În cadrul simpozionului Cold Spring Harbor, din 1959, Mayr pune la îndoială contribuția celor trei la dezvoltarea evoluționismului:

„Fisher, Wright and Haldane have worked out an impressive mathematical theory of genetical variation and evolutionary change. But what, precisely, has been the contribution of this mathematical school to evolutionary theory, if I may be permitted to ask such a provocative question?…”

La momentul când a fost pusă această întrebare, Fisher, Wright și Haldane erau deja oameni de știință consacrați și nu s-au obosit să răspundă criticii înaintate de Mayr, pentru ca abia în 1964 Haldane să fie unicul care să „apere” teoria matematică a populației (deși corespondența publicată dintre cei doi datează din 1947, iar discuțiile despre genetica populațiilor au început înainte de 1964). Dar convingerea lui Haldane la această temă a fost expusă cu mult anterior binecunoscutei pledoarii pentru „genetica sacului de fasole” din 1964, și anume în introducerea la „A Mathematical Theory of Natural and Artificial Selection” (1924):

„A satisfactory theory of natural selection must be quantitative. In order to establish the view that natural selection is capable of accounting for the known facts of evolution we must show not only that it can cause a species to change, but that it can cause it to change at a rate wich will account for present and past trasnmutations.”

Deși critica lui Mayr nu era nefondată, ba chiar era binevenită într-o perioadă când încă se făcea o corespondență directă între genotip și fenotip, totuși analiza detaliată a lui Dronamraju atât a afirmațiilor lui Mayr, cât și a lucrărilor lui Fisher, Wright și Haldane, identifică o nestudiere îndeajuns de aprofundată a modelelor celor trei, de către primul, în mare parte datorită faptului că Mayr nu era matematician, iar cunoștințele de genetică le-a acumulat, deasemenea, prin corespondență, prin colaborarea cu geneticienii timpului, mai ales în cadrul celor câteva veri petrecute la Cold Spring Harbor Laboratory.

Dronamraju descrie amplu posibilitățile pe care le-a deschis domeniul denumit ironic „beanbag genetics” în gândirea evoluționistă: pe lângă conceptele fundamentale, clasice, pe care le încorporează, cum ar fi mutația, selecția și deriva genetică, dezvoltarea contemporană a acestuia cuprinde ceasurile moleculare, coalescența, arborii filogenetici bazați pe ADN. Dar cel mai important lucru pe care l-a punctat „genetica sacului de fasole” este percepția selecției drept un proces aleatoriu:

„Beanbag genetics has kept up with later developments in at least one respect. Drawing colored beans from a bag forces one to attend to random processes, which are so important in the study of molecular evolution. The essential randomness continues even though the models may become more complex. The bean pool may change, but the basic process remain.”

Deosebirea dintre viziunile genticienilor-matematicieni și a biologului-evoluționist era mai mult de accent, decât de esență. Primii erau preocupați de modificarea frecvenței genelor în evoluție, având o viziune ”verticală” asupra acesteia, iar ultimul, fiind preocupat, cu precădere, de variația geografică și biodiversitate, avea o viziune evoluționistă „orizontală”. Totuși, atât contribuția trio-ului Fisher-Wright-Haldane, cât și cea a lui Mayr, în cadrul biologiei evoluționiste, nu pot fi contestate, iar dezbaterile pe marginea „geneticii sacului de fasole” doar a îmbogățit domeniul respectiv cu discuții care au depășit cu mult hotarul celor doi inițiatori, contribuind la înțelegerea mai aprofundată a geneticii populațiilor, a aplicațiilor ei, dar și a limitărilor inerente oricărui model teoretic, cum au fost cele propuse (individual) de fiecare dintre cei trei matematicieni.

Deși cartea se adresează unui public îngust, interesat de subiect, trebuie menționat faptul că analiza de specialitate ce cuprinde descrierea lucrărilor de bază ale lui Mayr, Haldane, Wright și Fisher și esența controversei „beanbag genetics”, este susținută de o nuanță de fir narativ conferită de scurta biografie a geneticienilor și a lui Mayr, de evoluția disputei dintre Mayr și Haldane, dar și de istoria prieteniei lor, mai cu seamă publicarea corespondenței dintre aceștia deschizând accesul spre lumea unor intelectuali de valoare care, în pofida divirgențeor, manifestau un adânc respect reciproc, iar critica constructivă pe care și-o aduceau avea menirea sinceră să descopere drumul spre certitudine, nu să susțină cu orice scop o poziție sau alta. Astfel, cartea devine o delectare nu doar pentru cititorul interesat de evoluție, dar și ca lectură de interes general.

Editura: Oxford University Press